„Statul nu este arbitrul care stabilește ce jurisdicție ortodoxă este «mai potrivită» pentru un credincios” (Olga Kolesnicenko)
Autoritățile de la Kiev nu pot amâna ani la rând înregistrarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina invocând consultări politice și bisericești, fără să indice un impediment legal concret. Aceasta este poziția exprimată de Olga Kolesnicenko, juristă ucraineană și fostă adjunctă a șefului Administrației Raionale de Stat Ismail, regiunea Odesa, care afirmă că s-a ocupat personal de documentele comunităților ortodoxe românești din Reni și Hagi Curda. Într-o analiză publicată pe Facebook, ea pune în discuție responsabilitatea autorităților ucrainene pentru prelungirea blocajului și respectarea de către stat a propriei legislații.
Kolesnicenko a ocupat funcția administrativă în perioada 2021–2023, după mai bine de un deceniu de activitate în domeniul juridic, inclusiv în calitate de consilier juridic principal la Institutul Dunărean al Universității Naționale „Academia Maritimă din Odesa”. Potrivit relatării sale, demersurile comunităților românești pentru recunoașterea apartenenței la Patriarhia Română s-au lovit de refuzuri repetate cu mult înainte de 2024. În acel an, problema a ajuns la nivelul autorităților centrale: trei comunități religioase ucrainene au constituit Asociația religioasă (Administrația) „Biserica Ortodoxă Română din Ucraina” și au depus documentele pentru înregistrare la 28 august. Autoarea subliniază că este vorba despre o organizație constituită potrivit legislației ucrainene, care dorește să păstreze unitatea canonică și organizatorică cu Patriarhia Română.
Legea prevede examinarea cererii într-o lună, respectiv în trei luni atunci când sunt necesare avize suplimentare. După mai bine de doi ani, însă, potrivit juristei, lipsește în continuare decizia administrativă prevăzută de lege. Kolesnicenko contestă înlocuirea acestei proceduri cu un șir nedeterminat de consultări privind relațiile dintre biserici și oportunitatea politică a înregistrării. În argumentația sa, autoritățile trebuie fie să înregistreze organizația, fie să emită un refuz motivat juridic, care să poată fi contestat în instanță. Credincioșii nu pot fi obligați să facă parte dintr-un vicariat sau altul: ei au dreptul să-și aleagă apartenența bisericească. Statul trebuie să respecte această alegere și să rămână neutru, fără să impună o singură opțiune.
Jurista consideră că situația ridică probleme atât în raport cu legislația ucraineană și separarea constituțională dintre stat și biserică, cât și cu libertatea religioasă protejată de Convenția europeană a drepturilor omului. Ea invocă precedentul Mitropolia Basarabiei și alții împotriva Moldovei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea libertății religioase prin refuzul autorităților moldovene de a recunoaște structura bisericească. Referirea la acest caz aduce în discuție implicațiile pe care tergiversarea înregistrării le-ar putea avea într-un eventual litigiu privind drepturile comunităților românești. Autoarea insistă că statul nu poate decide în locul credincioșilor care jurisdicție ortodoxă este „mai potrivită” pentru ei.
Kolesnicenko se declară nedumerită mai ales de paradoxul acestei situații: autoritățile ucrainene încearcă, prin măsuri legislative, să reducă influența religioasă a Moscovei, dar în același timp blochează de ani de zile inițiativa unor comunități care vor tocmai să iasă dintr-un sistem bisericesc legat de Patriarhia Moscovei și să treacă sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române.
„România nu este Rusia. Patriarhia Română nu este Patriarhia Moscovei”, subliniază jurista, întrebându-se de ce Kievul împiedică o asemenea desprindere de orbita bisericească a Moscovei.
Redăm integral punctul de vedere al Olgăi Kolesnicenko, publicat pe Facebook, în traducere în limba română.
Olga Kolesnicenko: Această istorie nu a început în 2024. Și nici odată cu hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind înființarea unei structuri bisericești distincte în Ucraina.
În realitate, ea durează de mulți ani, iar pentru mine nu este o poveste pe care o cunosc din presă.
La vremea respectivă, m-am ocupat personal de documentele comunităților ortodoxe românești din Reni și Hagi Curda (Komîșivka), regiunea Odesa, care încercau să obțină recunoașterea juridică a apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română. Am lucrat la această problemă în mandatele mai multor conducători ai regiunii Odesa și îmi amintesc foarte bine cum se desfășurau lucrurile. Adunări ale comunității, semnături, procese-verbale, statute, adunări de constituire, corecturi, alte adunări, noi depuneri ale documentelor. Remediezi o problemă semnalată și ți se indică alta. O corectezi și pe aceea, iar apoi apare încă una. Ba o formulare, ba o procedură, ba, literalmente, o virgulă. Și totul o ia de la capăt.
Pentru cineva care nu a făcut niciodată acest lucru, „refacerea documentelor unei comunități” pare ceva simplu. În realitate, în spatele acestei expresii se află o muncă enormă. Trebuie să aduni din nou oamenii, să organizezi adunarea, să întocmești procesul-verbal, să strângi semnăturile, să introduci modificările și să depui documentele. Toate acestea s-au făcut de mai multe ori.
Mă refer în special la părintele Mihail Stegărescu și la comunitatea din Hagi Curda. Îl cunosc personal pe părintele Mihail, știu de câți ani se ocupă de această problemă și nu pot spune decât atât: să-i dea Dumnezeu putere și răbdare. Pentru că a rezista atâția ani în acest carusel birocratic este, în sine, o întreagă poveste.
Comunitatea din Hagi Curda a fost înregistrată încă din 2005 ca o comunitate ortodoxă autonomă, fără precizarea jurisdicției bisericești. Ulterior, documentele pentru recunoașterea juridică a apartenenței sale la Biserica Ortodoxă Română au fost depuse în repetate rânduri. Opt cereri, opt refuzuri.
Și aici, pentru mine, există de mulți ani o întrebare strict juridică: ce anume din legislația ucraineană îi interzice unei comunități ortodoxe din Ucraina să aparțină Bisericii Ortodoxe Române?
Pentru că eu nu am văzut și nu văd o asemenea interdicție.
Articolul 35 din Constituția Ucrainei garantează libertatea convingerilor și a religiei și consacră principiul separării bisericii și a organizațiilor religioase de stat. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă pentru că unei persoane nu îi convine jurisdicția bisericească aleasă de altcineva, ci numai prin lege și pentru motivele prevăzute de Constituție.
Legea Ucrainei „Cu privire la libertatea de conștiință și organizațiile religioase” este și mai explicită. Ea recunoaște în mod expres dreptul unei comunități religioase de a se subordona, în chestiuni canonice și organizatorice, unui centru religios aflat atât în Ucraina, cât și în afara țării. Legea prevede existența administrațiilor și centrelor religioase și nu instituie o interdicție generală privind subordonarea canonică față de un centru religios din străinătate.
Da, după 2024, legislația ucraineană a devenit mult mai strictă în privința organizațiilor religioase legate de statul agresor. Și este de înțeles: în timpul războiului, statul a dobândit instrumente juridice pentru a contracara structurile afiliate Bisericii Ortodoxe Ruse, iar legislația a abordat distinct problema folosirii organizațiilor religioase pentru răspândirea ideologiei „lumii ruse”. Dar tocmai aici apare paradoxul care mă neliniștește cel mai mult în această istorie.
România nu este Rusia. Patriarhia Română nu este Patriarhia Moscovei.
Mai mult, vreau să spun că influența rusă în această istorie nu a apărut astăzi. Comunitățile ortodoxe românești din sudul regiunii Odesa au existat timp de decenii într-un mediu bisericesc legat de Patriarhia Moscovei, iar încercările unor comunități de a ieși din acest sistem și de a trece la Biserica Ortodoxă Română au început cu mult înaintea războiului la scară largă.
Părintelui Mihail Stegărescu i-a fost deschis chiar și un dosar penal în care era vorba despre separatism. Din câte cunosc, chestiunea clasării sale definitive rămâne și acum nerezolvată. Este o altă istorie, la care ar merita să revenim cândva, pe baza documentelor. Contextul în sine este foarte grăitor.
Un om încerca, încă dinainte de 2022, să scoată comunitatea ortodoxă românească dintr-un sistem bisericesc legat de Moscova și să o aducă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Apoi, Rusia a declanșat războiul la scară largă.
Ucraina a început să rupă, prin măsuri legislative, legăturile instituționale periculoase dintre structurile religioase ucrainene și Rusia. Iar acum ne aflăm într-o situație stranie: comunitățile care doreau să iasă de pe orbita bisericească a Moscovei cu mult înainte de 24 februarie 2022 nu au reușit, ani la rând, să obțină recunoașterea juridică a trecerii la Patriarhia Română.
Nu voi afirma că toate acele refuzuri au venit la indicația Moscovei. Pentru o asemenea concluzie sunt necesare dovezi. Dar ar fi la fel de ciudat să ignorăm influența Patriarhiei Moscovei asupra vieții bisericești din sudul regiunii Odesa în acei ani.
De aceea, o chestiune distinctă este ce rol a jucat Eparhia Odesei de la acea vreme în opoziția îndelungată față de trecerea comunităților românești la Patriarhia Română, cum se raporta poziția sa la cea a autorităților regionale și de ce dorința comunităților de a trece sub jurisdicția Patriarhiei Române provoca reacții atât de puternice.
În 2024, această problemă veche a trecut pur și simplu de la nivelul regiunii Odesa la nivel național. La 29 februarie 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a susținut înființarea unei structuri pentru comunitățile ortodoxe românești din Ucraina. În august, trei comunități religioase ucrainene au constituit Asociația religioasă (Administrația) „Biserica Ortodoxă Română din Ucraina”, au aprobat statutul și, la 28 august, au depus documentele la Serviciul de Stat al Ucrainei pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință, iar aici este important să înțelegem forma juridică aleasă.
Nu este o încercare de a înregistra în Ucraina o „filială a unei biserici străine”. Potrivit statutului, se constituie o organizație religioasă în conformitate cu legislația ucraineană, care dobândește personalitate juridică după înregistrarea de stat în Ucraina și își desfășoară activitatea pe teritoriul Ucrainei, păstrând însă unitatea canonică și organizatorică cu Biserica Ortodoxă Română.
Tocmai o asemenea formă de organizare este, în principiu, permisă de Legea Ucrainei „Cu privire la libertatea de conștiință și organizațiile religioase”. Mai mult, articolul 15 al acestei legi stabilește motivul pentru care înregistrarea poate fi refuzată: atunci când statutul sau activitatea organizației religioase contravin legislației în vigoare. Refuzul trebuie comunicat în scris, cu precizarea motivelor.
Așadar, logica juridică este destul de simplă.
Există o încălcare a legii? Indicați norma încălcată.
Există o prevedere ilegală în statut? Indicați prevederea respectivă.
Există un temei legal pentru refuz? Adoptați o decizie motivată de refuz, care să poată fi contestată în instanță.
Dar, în loc de aceasta, lucrurile au urmat din nou un traseu cunoscut.
Serviciul de Stat al Ucrainei pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință (DESS) a început să invoce necesitatea consultărilor, relațiile ucraineano-române, pacea între biserici, armonia socială și drepturile minorităților naționale. Președintele DESS, Viktor Elenski, a purtat consultări la București. Partea ucraineană a vorbit și despre posibilitatea organizării comunităților ortodoxe românești într-un Vicariat Român în cadrul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.
Pot înțelege complexitatea politică a acestei chestiuni. Pot înțelege complexitatea relațiilor dintre biserici. Pot înțelege dorința statului de a nu genera un conflict suplimentar între două biserici ortodoxe, dar nu pot confunda aceste considerente cu dreptul.
Pentru că o autoritate publică nu se poate ghida după ideea „așa ne este mai convenabil politic” acolo unde legea stabilește o procedură administrativă. Articolul 19 din Constituția Ucrainei obligă autoritățile statului să acționeze numai în temeiul, în limitele competențelor și în modul prevăzute de Constituția și de legile Ucrainei.
Articolul 14 din Legea „Cu privire la libertatea de conștiință și organizațiile religioase” stabilește termenele de examinare a documentelor pentru înregistrarea statutului: o lună, iar dacă este necesară obținerea unor avize suplimentare, procedura poate fi prelungită, însă legea stabilește un termen maxim.
Documentele au fost depuse la 28 august 2024. Acum suntem în septembrie 2026.
Iar Patriarhia Română prezintă în continuare Biserica Ortodoxă Română din Ucraina drept o structură „în curs de organizare”.
Prin urmare, întrebarea nu mai este dacă ideea unei Biserici Ortodoxe Române în Ucraina îi place sau nu cuiva. Întrebarea este mult mai simplă.
Ce normă juridică împiedică înregistrarea acesteia? Dacă statutul contravine legii, prin ce anume? Dacă există o amenințare la adresa securității naționale, care este aceasta și ce dovezi o confirmă?
Dacă documentele nu sunt întocmite corect, ce deficiențe au rămas neremediate? Iar dacă asemenea impedimente nu există, de ce, după doi ani, nu a fost adoptată decizia administrativă prevăzută de lege?
Biserica Ortodoxă a Ucrainei le poate propune comunităților ortodoxe românești înființarea unui Vicariat Român în cadrul propriei structuri. Patriarhia Română poate avea o altă viziune. Acesta este un subiect firesc al negocierilor dintre biserici. Dar statul nu este arbitrul care stabilește ce jurisdicție ortodoxă este „mai potrivită” pentru un credincios.
Dacă oamenii au hotărât, în conformitate cu legea, să aparțină Patriarhiei Române, statul trebuie fie să le înregistreze organizația, fie să indice un temei legal concret pentru care acest lucru nu este posibil.
Nu mai vorbim aici doar despre articolele 19 și 35 din Constituția Ucrainei. Este vorba și despre articolul 9 din Convenția europeană a drepturilor omului – libertatea de gândire, de conștiință și de religie – coroborat cu articolul 11 privind libertatea de asociere.
Există, în acest sens, un precedent al Curții Europene a Drepturilor Omului foarte apropiat ca natură juridică: Mitropolia Basarabiei și alții împotriva Moldovei. Și acolo exista un conflict privind recunoașterea de către stat a unei structuri ortodoxe legate de Patriarhia Română. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 9 din Convenție și a subliniat obligația statului de a-și păstra neutralitatea și de a nu decide în locul credincioșilor asupra legitimității bisericești.
În cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei, Curtea a subliniat, de asemenea, că existența autonomă a comunităților religioase reprezintă o componentă indispensabilă a pluralismului într-o societate democratică, iar rolul statului nu este de a înlătura cauzele tensiunilor prin eliminarea pluralismului, ci de a asigura toleranța între grupurile concurente.
Iar pentru Ucraina, această jurisprudență nu este una abstractă. În cauza Parohia „Sfântul Mihail” împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat deja ingerința statului ucrainean în autonomia unei comunități religioase și a constatat încălcarea Convenției.
De aceea, astăzi, întreaga situație mi se pare chiar mai paradoxală decât atunci când refăceam ani la rând documentele la Odesa.
Mi-aș dori foarte mult ca, în această chestiune, să se renunțe în sfârșit la discursul despre oportunitate bisericească, prudență diplomatică și consultări fără sfârșit.
Există Constituția Ucrainei. Există Legea Ucrainei „Cu privire la libertatea de conștiință și organizațiile religioase”. Există Convenția europeană a drepturilor omului. Există jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Și există un principiu foarte simplu al statului de drept: dacă legea permite un lucru, statul nu poate, în fapt, să îl împiedice ani la rând doar pentru că o asemenea decizie îi este incomodă cuiva.
Iar dacă legea nu îl permite, atunci indicați norma legală. Orice altceva nu mai ține de drept.
Poziția mea este foarte simplă: dacă elaborăm și adoptăm asemenea legi, atunci haideți să le respectăm. Dacă statul consideră că înființarea în Ucraina a unei structuri religioase subordonate unui centru bisericesc din străinătate prezintă riscuri, atunci aceste riscuri trebuie reglementate prin lege.
Dar nu se poate ca mai întâi să permiți ceva prin lege, iar apoi să cauți ani la rând motive pentru care, tocmai în acest caz concret, ceea ce este permis de lege nu ar trebui să se poată realiza. Pentru că, la un moment dat, situația încetează să mai fie o problemă birocratică internă și devine o chestiune de relații între state.
BucPress a relatat recent că Biserica Ortodoxă Română din Ucraina are un site propriu, indicat pe pagina oficială a Patriarhiei Române, unde structura figurează cu mențiunea „în curs de organizare”. Site-ul prezintă cele trei comunități fondatoare, din Cernăuți, Hagi Curda și Reni, precum și misiunea asociației: sprijinirea vieții religioase a românilor ortodocși din Ucraina, păstrarea limbii române în cult și susținerea activităților educaționale, culturale și caritabile. Includerea pe pagina Patriarhiei confirmă legătura instituțională, însă înregistrarea juridică în Ucraina rămâne, potrivit organizației, nefinalizată.
Reprezentanții asociației afirmă că, după depunerea cererii la 28 august 2024, răspunsurile autorităților ucrainene au invocat consultări și analize suplimentare, fără o soluție definitivă. Potrivit informațiilor publicate pe site, aceștia au apelat la justiție, iar la 2 decembrie 2025 a fost constituit un dosar la instanța de contencios administrativ din Kiev. Organizația califică întârzierea drept nejustificată și invocă libertatea religioasă, dreptul de asociere și protecția identității minorităților naționale.
BucPress
