Pagina de istorie: 25 aprilie 1885 – Patriarhia Ecumenică de Constantinopol recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe Române

La 25 aprilie 1885 Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de președinte al Sfântului Sinod al BOR, Tomosul de autocefalie prin care „cu bucurie sufletească binecuvântează Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”.

După proclamarea autocefaliei BOR, la 3 decembrie 1864, a urmat un proces dificil şi îndelungat, la nivelul corespondenţei şi al tratativelor diplomatice politico-bisericeşti, până la recunoaşterea ei canonică din partea Patriarhiei Ecumenice, în 1885.

Autocefalia (sau autoguvernarea – literalmente termenul înseamnă că „își este propriul său cap”), desemnează statutul unei Biserici locale din Biserica Ortodoxă, al cărei ierarh întâistătător (sau primat) nu trebuie să răspundă înaintea nici unui episcop de rang superior.

Când un Sinod Ecumenic sau un episcop întâistătător (de exemplu un patriarh) eliberează o provincie ecleziastică de sub jurisdicția (ascultarea) sa, cu păstrarea deplinei comuniuni între Biserica provinciei respective și ierarhia de sub ascultarea căreia iese, înseamnă că respectivul sinod sau episcop întâistătător acordă Bisericii provinciei respective autocefalia.

Potrivit Basilica.ro, recunoaşterea canonică a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică, la 25 aprilie 1885, constituie un eveniment semnificativ pentru istoria vieţii bisericeşti şi de stat din Regatul României, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi pentru relaţiile inter-ortodoxe în genere.

„În pofida faptului că Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, emis la București, în data de 3 decembrie 1864, de către principele Alexandru Ioan Cuza, menționa independența Bisericii Ortodoxe Române de sub orice altă chiriarhie străină, recunoașterea oficială a acesteia din partea Patriarhiei Ecumenice a venit abia după 20 de ani, în luna aprilie 1885”, a afirmat părintele profesor Mihail Săsăujan

La aceeaşi dată, Patriarhia Ecumenică trimitea o enciclică, Patriarhiilor Ierusalimului şi Alexandriei şi Bisericilor Ciprului, Rusiei, Greciei, Serbiei şi Carlovițului, informându-le despre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române şi cerându-le să recunoască frăţeşte Biserica Ortodoxă Română ca autocefală şi de sine administrată în toate. Cu privire la Patriarhia Antiohiei, trimiterea enciclicei a fost amânată, deoarece scaunul ei era vacant la acea vreme.

În acel timp au existat și opozanți politici români conservatori care au adus în cadrul dezbaterilor Senatului, argumente împotriva tratativelor diplomatice ale Guvernului Român cu Patriarhia din Constantinopol.

Din punctul lor de vedere, „recunoaşterea” autocefaliei Bisericii Române constituia o încălcare a principiilor fundamentale ale Constituţiei României, cărora nu li s-au recunoscut puterea, cerând consacrarea de la o autoritate străină. Sinodul care reprezenta în stat, Biserica, fiind creat prin lege – „suveranitatea noastră naţională”, nu mai avea nevoie, în gândirea acestora, de recunoaşterea patriarhului din Constantinopol.

„Începea o perioadă, care se anunţa importantă pentru întărirea Bisericii Ortodoxe Române, pentru rolul pe care-l va juca, pe mai departe, în viaţa credincioşilor români ortodocşi şi a societăţii româneşti, umbrită, însă, în ultimul sfert de veac XIX, de interesele politicianiste, care au avut o influenţă negativă asupra autonomiei interne bisericeşti. „Puterea de stat, care a acţionat pentru obţinerea independenţei bisericeşti externe, nu a respectat, în aceeaşi măsură, şi independenţa bisericească internă”, a precizat părintele profesor Mihail Săsăujan.