Arătam în urmă cu cinci ani, că reputata cercetătoare a trecutului istoric al românilor, în context european, și prețuit dascăl al Universității „Ovidius” (dar și al Universității „Spiru Haret” din Capitală) – care a împlinit zilele trecute o venerabilă etate (n. 8 aprilie 1934), aniversare de preț a Istoriografiei române, neluată în seamă, din păcate, întru consistența științifică și național-istorică a nației de azi, a relevării generațiilor deastăzi a veritabilelor personalități, în viață fiind, ale Țării –, „a reprezentat şi reprezintă, în continuare, una dintre vocile cele mai autorizate – în plan ştiinţific – în domeniul cercetării şi scrierii istoriei interbelice a României, mai ales în contextul evoluţiei acesteia în ansamblul impactului şi a dinamicii relaţiilorinternaţionale”.
O imagine sintetică vieții și activității sale științifice a fost conturată, mai apoi, în cuprinsul Enciclopediei reprezentanților scrisului istoric românesc (amplă lucrare, în patru volume, apărută în 2021/2022 sub egida Academiei Române) – pe care o punem, întru diseminarea mai largă a profilului acestui veritabil om de știință și autentic patriot, (și) la dispoziția publicului cetitor al acestei gazete:
MOISUC, Viorica
I. N. 8 aprilie 1934, Bucureşti. Studii liceale: Liceul de Fete nr. 9 (azi – Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”) din Bucureşti (1947-1951). Studii superioare: Facultatea de Istorie a Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti (1951-1956). Dr. în Istorie la Universaitatea din Bucureşti (1966), cu teza Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţiişiindependenţeinaţionale în perioada martie 1938-mai 1940 (publicată în 1971). Bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1958). Profesor de Istorie la Şcoala nr. 36 din Bucureşti (1958-1961). Cercetător (stagiar, principal II) la Institutul de Istorie „Nicoale Iorga” (1961-1968). Cercetător (principal II) la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. (1968-1990). Cercetător (principal I) la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti (1990-1995). Profesor universitar la Universitatea „Ovidius” din Constanţa (Facultatea de Istorie şiŞtiinţe Politice) (1993-2014); conducător de Doctorat; director (1996) al Centrului de Istorie şiCivilizaţie a Zonei Mării Negre (secolele XIX-XXI). Titular de cursuri la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Stagii de documentare în arhive din străinătate (Potsdam, Dresda 1966, Bonn, München 1968, Paris, Vincennes, Strasbourg 1971-2000, Geneva 1977, Amsterdam 1978, Vatican 1984, Montréal 1995, Roma 1998). Expuneri la universităţi din Chişinău, Cracovia, Bruxelles, Geneva, Paris, Milano. Participant la numeroase reuniuni ştiinţificeinternaţionale (Amsterdam, Ankara, Barcelona, Belgrad, Berlin, Bruxelles, Chişinău, Cracovia, Geneva, Milano, Moscova, Paris, Poznan, Praga, Roma, Sofia, Strasbourg, Toronto, Veneţiaş.a.).Preşedinte al Comisiei Române de Istorie a celui de-al Doilea Război Mondial, afiliată Comitetului Internaţional de Istorie a celui de-al Doilea Război Mondial (din 1990). Raportor la congresele Internaţionale de Istorie. Organizator de manifestări ştiinţifice cu caracter internaţional. Membru în Comisia Guvernamentală Mixtă Româno-Rusă pentru studierea Tezaurului României aflat la Moscova (1992-2005); membru în Comisia Naţională pentru editarea ColecţieiNaţionale de Documente Diplomatice (din 2004); membru în comisiile Mixte de Istorie România – R.D.G., România – R.F.G., România – Cehoslovacia, România – Polonia, România – Bulgaria (1979-1989). Senator (2004-2008); deputat în Parlamenul European (2006-2008). Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1972) pentru volumul Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţiişiindependenţeinaţionale în perioada anilor martie 1938-mai 1940 (Bucureşti, 1971).
II. Cercetător, profesor universitar. Specialist cu contribuţii deosebite în istoria contemporană a României în context european (cu precădere perioada interbelică), a evoluţieirelaţiilorinternaţionale, a cercetării editării izvoarelor istorice din arhive româneştişi străine, concretizate în masive corpusuri documentare; a impulsionat, oferind noi perspective, cercetarea relaţiilorinternaţionale ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea; a reprezentat ştiinţa istorică românească la numeroase reuniuni şi congrese internaţionale de specialitate. Autor a 26 de volume (unic autor: 15; coord. /şi autor/: 7; coautor: 4), cu tematică istorică (monografii, lucrări tematice, sinteze, culegeri de documente); a peste 100 de studii în reviste de specialitate şi volume colective, din ţarăşi străinătate; autor de prefeţe (11). Susţinută activitate de publicistică cu caracter istoric şi social-politic; luări de atitudine în apărarea valorilor naţionaleşi a locului disciplinei Istoriei – „o știință bazată pe cercetarea documentelor” – în actul instructiv-educativ.
III.– Solidaritatea mişcăriimuncitoreştişi democratice din România cu mişcarea muncitorească şi democratică din Jugoslavia (1875-1945), Bucureşti, 1979, 400 pp. (coeditor); Memorii, însemnări, amintiri ale participanţilor la epopee unirii românilor în 1917-1918, Bucureşti, 1985, 446 pp.; Documente ale Siguranţei Statului de acum o jumătate de secol, Bucureşti, 1990, 75 pp; Basarabia şi reunificarea (1812-1918). Documente inedite din arhivele franceze, Bucureşti, 1991, 244 pp.; Onisifor Ghibu – puncte de legătură între generaţii. Documente. Mărturii, Chişinău, 1992, 146 pp.; Tezaurul României la Moscova. Documente, 1916-1917, Bucureşti, 1993, 196 pp. (coeditor); Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente, Chișinău, 1995, 346 pp.; Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea din 1918. Documentar, Bucureşti, 1996, 630 pp.;România şi criza cehoslovacă. Documente diplomatice. Septembrie 1938, Bucureşti, 2010, 820 pp.
– (coord. /şi coautor/) Probleme de politică externă a României 1918-1940. Culegere de studii, I-III, Bucureşti, 1971, 1977, 1988, 414+456+388 pp.; Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923), Bucureşti, 1979, 276 pp. (1980: ediţiişi în germană, maghiară, engleză, rusă); România şiConferinţa de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983, 412 pp.; România în anii primului război mondial. Caracterul drept, eliberator al participării României la război, vol. I-II, Bucureşti, 1987, 632 + 934 pp./ (în colab.); Istoria militară a poporului român, vol. VI: Evoluţia sistemului militar naţional în anii 1919-1944, Bucureşti, 1989, 766 pp. (în colab.);Generaţia Marii Uniri a românilor – 1918. Repere istorice, Bucureşti, 2018, 188 pp.
– La situation de la Roumanie pendant la périodemars-septembre 1938, „Studia Balcanica” [Sofia], VII, 1973, pp. 159-164; Tratatul de la Trianon – consacrare internaţională a legitimităţii unirii Transilvaniei cu România, „Anale de istorie”, XXII, 3, 1976, pp. 44-57; La Roumanie et le problème de la sécurité pendant l’entre-deux-guerres, „Revue Roumained’Histoire”, XIX, 2-3, 1980, pp. 353-370; Louis Barthou, „Revista română de studii internaţionale”, XXVII, 5-6, 1993, pp. 323-329; „Moldovenism” versus „românism” sau de ce se vrea întoarcerea la vremurile lui Roller?, „Glasul Bucovinei”, V, 4, 1999, pp. 107-121; La France et la crisepolitique en Europe Centrale en 1938, în „Revue Internationaled’HistoireMilitaire” [Vincennes], 83, 2003, pp. 73-88.
IV. EIR, 1978, p. 225; Enciclopedia Personalităţilor din România (Seria Hübners Who is Who). Who is Who, Zug-Schweiz, 2007, p. 744; Maria Costea (coord.), Diplomaţia României şi geopolitica europeană [In honorem istoricului Viorica Moisuc], Iaşi, 2019, 256 pp. (Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc – omul şi profesionistul dedicat adevărului istoric, pp. 33-38);
https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/invatamant/aniversari-la-universitatea-ovidius-profesoara-viorica-moisuc-la-ceas-aniversar-permanent-pe-baricadele-relevarii-si-apararii-adevarurilor-istorice-688528.html
… În ultimii ani, prolifica profesoara Viorica Moisuc, neobosită la cei aproape 90 de ani – un cazrarisim în câmpul Istoriografiei noastre de azi, exemplu pentru mai tinerii slujitori ai lui Clio –, a făcut să apară, pe lângă mai multe studii și articole, și încă două cărți: vol. II al Calvarului românilor în lupta pentru eliberareși întregire națională, subintitulat Istoria românilor – adevăr și minciună (până la Conferința de Pace, 1919-1920) (București, 2022); respectiv, ediția a II-a (ediția princeps a apărut în 1991), „revăzută și adăugită”a volumului Premisele izolării politice a României. 1919-1940 (București, 2023).
La acest ceas aniversar – și bilanțier nu mai puțin –, sunt de relevat conținuturile celor două volume ale Calvarului românilor…, lectorul interesat în luarea la cunoștință a adevărurilor istoriei naționale, sine ira et studio (cum spune autoarea) putând fi în cunoștință de cauză cu viziunea metodologică și consistența tematică a cercetării profesoarei Viorica Moisuc.
Conținutul vol. I (1600-1914) – apărut în 2020: 290 pp. – este următorul:
De ce am scris această carte (pp. 9-16): „Astăzi, tot românul ar trebui să știe că România Mare de acum o sută de ani, construită cu răbdare, cu jertfe incalculabile, cu dibăcie, cu verticalitate și îndrăzneală, nu de o generație, ci de zeci și sute de generații care au rezistat pe pământul ancestral fără a-l părăsi, indiferent de greutăți, fără a-l trăda, această Românie de care ne place să vorbim, nu mai este nici «mare», nici «tare», nici «verticală». Este, în primul rând, ciopârțită teritorialicește: nu mai are decât o parte din Bucovina istorică, mai puțin de jumătate din Moldova istorică, o parte din Dobrogea istorică. Veți spune: «rușii sunt de vină!» Da, dar nu numai ei. O veche zicală românească ne spune că e bine să vezi mai întâi bârna din ochii tăi și apoi paiul din ochii celuilalt! Ni se aplică și nouă. Să le luăm la rând, ca să putem înțelege mersul lucrurilor” (p. 9).
Prolegomena (pp. 17-25)
Apoi, sub supratitlul Pro-Memoria: oameni – Idei – Fapte, sunt dezvoltate 18 teme:
I.Simbolul Mihai Viteazul (pp. 27-45: „În această carte e numai sânge și lacrimi”, Răstălmăcirea istoriei românilor într-o nouă fază).
II.Mihai Eminescu în apărarea drepturilor românilor din Ardeal și Basarabia (pp. 46-57: „Românii din Ungaria”, Românii din Basarabia ocupată).
III.Nicolae Bălcescu – doctrinarul Revoluției române de la 1848 (pp. 58-68: Cuvântare ținută de Nicolae Bălcescu în fața studenților români din Paris, în noaptea Anului Nou 1846, în Sala de Conferințe a Bibliotecii Române din Place de Sorbone nr. 3 pp. 61-67/).
IV.Simion Bărnuțiu – eroul de la Blaj, mai 1848 (pp. 69-90: Discursul lui Simion Bărnuțiu din 2/14 mai 1848 despre relațiunile Românilor cu Ungurii și despre libertatea națională. Extrase, Represalii).
V.Testamentul lui Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzachi (1762-1857) (pp. 91-92).
VI.Din nou la Blaj – Pronunciamentul – 3/15 mai 1868 (pp. 93-95: Reacția guvernului de la Budapesta).
VII.Manifestul din martie 1868 al românilor ardeleni (pp. 96-97).
VIII.Memoriul lui Gheorghe Bariț – Blaj, 3 mai 1872 (pp. 98-104: Acțiunea autorităților ungare pentru distrugerea presei românești).
IX.Cestiunea Română în Transilvania și Ungaria. Replica Junimei Academice Române din Transilvania și Ungaria. Prigonirea publiciștilor Români (pp. 105-112: Procesele politice intentate jurnaliștilor români și Procesul „Replicei”).
X.Memorandum-ul Românilor din Transilvania și Ungaria – Sibiu, 26 martie 1892. Extrase (pp. 113-131: Memorandul Românilor din Transilvania și Ungaria către Majestatea Sa Imperială și Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei, Galiției, Ladomeriei și Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Sileziei Superioare și Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului și Tirolului etc. Extrase, Procesul Memorandumului: cuvântul Dr. Ion Rațiu).
XI.Istoria unui plan criminal al guvernului ungar împotriva Românilor – 1907. „Povestea unei cărți secrete” (pp. 132-142).
XII.„Détruisez l-Autriche-Hongrie! Le martyre des Tchéco-slovaques à travers lʼhistoire” Edvard Beneš (pp. 143-154: Teroarea în țările ceho-slovace, Colaborarea între românii ardeleni și ceho-slovaci în lupta pentru eliberare).
XIII.Mihail Kogălniceanu – „actual și contemporan” (pp. 155-196: Crezul pan-românesc – Unitatea națională, Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie Națională la Academia Mihăileană rostit în 24 Noemvrie 1843 /extrase/, … Scurt remember…, Dorințele Partidei Naționale din Moldova /extrase/).
XIV.Cum a fost tranzacționată Bucovina de Austria, Turcia și Rusia: pe bani, pietre prețioase, aur, oglinzi venețiene, porțelanuri scumpe și asasinat politic (pp. 197-211: „Răpirea Bucovinei după documente autentice” (1875), „1775, 3 iulie; Socoteala speselor extraordinare și secrete care s-au făcut de subscrisul cu ocaziunea subscrierii Convențiunii privitoare la cesiunea Bucovinei la 7 mai 1775”).
XV.Cum a cotropit Imperiul rus, a doua oară, Basarabia românească (pp. 212-237: G.I. Ionescu-Gion despre acțiunea prințului Carol, a lui Ion Brătianu și a lui Mihail Kogălniceanu pentru apărarea intereselor naționale ale României în 1877-1878, Câteva considerații, Mihail Kogălniceanu la Congresul de pace de la Berlin – 1878. Pledoaria pentru Basarabia, Reflecții pe marginea discursului lui Kogălniceanu).
XVI.Văcăreștii și ideea românească (pp. 238-267: Vălul uitării, Exilata, Rădăcini, Pecetea Văcăreștilor: „creșterea limbii românești și a Patriei cinstire…”).
XVII.„Calvarul nostru”: Octavian Goga, la Iași, dezvăluie atrocitățile seculare din Ardealul românesc (pp. 268-280).
XVIII.Consensul național: „Restitutio in integrum” (pp. 281-289).
Conținutul vol. II (subintitulat Istoria românilor – adevăr și minciună (până la Conferința de Pace, 1919-1920) (435 pp.) este:
Argument (pp. 7-26; cu precizarea datării: Curtea de Argeș, mai 2022).
În această scurtă și incitantă secțiune, istoricul-militant întru apărarea drepturilor ancestrale – și perene – ale Neamului și Țării, creionează câteva aspecte memorialistice (posibil anunțătoare ale unui mult folositor și pilduitor volum de sine stătător), din care redăm, cu titlu de exemplu:
„Vremea bilanțului.
Cât trăiești, înveți. Cu cât înveți mai mult, îți dai seama cât de puțin știi, ești copleșit de puținătatea cunoștințele tale și de imensitatea celor pe care le mai ai de învățat… până când Viața va pune, definitiv, punct. Atunci, și numai atunci, se va da răspuns la întrebarea: Ce și cât ai lăsat în urma ta?…” (p. 7)
„În fond, Revoluția franceză de la 1789 a distrus valori inestimabile ale culturii, ce poate să însemne un oarecare institut de cercetări de la București cu biblioteca lui cu tot!? Ce mai contează că revoluționarul prim-ministru cu pulover roșu, Petre Roman [n. 1946], a semnat la 7 martie 1991 Hotărârea de Guvern prin care «hotăra», în marea sa înțelepciune și cunoaștere a situației cercetării istorice din România, desființarea acestui Institut din motive de «paralelisme» – minciună sfruntată, pentru că era singurul institut de istorie contemporană din țară! Explicația acestei decizii este legată, după părerea mea și a altora, de faptul că arhiva secretă a CC al PCR, ca și arhiva acestui Institut, care cuprindeau nenumărate dosare inaccesibile public, trebuia ori distrusă, ori pusă la «păstrare». Că este așa, o dovedește faptul că în zilele acelea tulburi de sfârșit de decembrie – început de ianuarie, în camioane militare cu prelată, trase în fața ușii de intrare în Institut, se aduceau de către soldați vrafuri de cutii cu documente din această arhivă; operația a durat zile la rând. Camioanele plecau într-o direcție pe care n-am aflat-o atunci (…).
Mergeam zilnic la Academia Română cu speranța că se va găsi undeva un loc și pentru mine! Eroare! Oameni ajunși atunci în vârful piramidei, pentru «merite» numai de ei știute, întorceau capul sau se ascundeau ca să nu fie întrebați… de sănătate! Doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga [1920-2006] era singura uimită și indignată de ceea ce se întâmpla! La Institutul Nicolae Iorga, unde lucrasem zece ani, credeam că, în mod firesc, mă voi întoarce. Eroare! Dl. Șerban Papacostea [1928-2018], uns director după ce un fost lider de sindicat, Anastase Iordache [1933-2009] și cu un alt personaj, Stan Apostol [1933-2022], deveniți revoluționari peste noapte, s-au apucat de curățenie serioasă și, năvălind în biroul directorului de atunci, acad. Ștefan Ștefănescu [1929-2018], i-au luat paltonul de pe cuier, i l-au pus pe umeri și l-au dat afară în stradă, pur și simplu. «Curățenia» a preluat-o noul director, Șerban Papacostea, împreună cu amicii lui! Temându-se, desigur, ca cei din Institutul desființat și să nu aducă vreun virus de comunism în «curatul» său institut, a organizat repede o mare ședință cu tot personalul științific și i-a invitat pe toți să semneze o «Declarație», precum cu subsemnata și încă câțiva, printre care și Milică Moldoveanu, care încă nu fusese călcat de tramvai, nu vor fi acceptați în Institut! Au semnat toți. Cine își mai aducea aminte atunci de «competență», valoare profesională, expertiză, bagajul de lucrări! Niște bagatele! De fapt, istorie contemporană se prea făcea la «Iorga»
Doamna Dumitrescu-Bușulenga a reușit să obțină, ea se reducea la materiale întocmite la ordin privitor la activitatea revoluționară a familiei Ceaușescu! De atunci, eu n-am mai pus piciorul la Institutul Nicolae Iorga, care-mi era foarte drag.
Doamna Dumitrescu-Bușulenga a reușit să obțină scoaterea la concurs a două posturi de cercetător (unul și pentru mine) la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde ani de zile fusesem membru în consiliul Științific, director fiind prof. Mihai Berza [1907-1978], apoi prof. Eugen Stănescu [1922-1989]. Atmosfera acolo era dominată de vântul care bătea cu putere atunci pentru înlocuirea hainelor românești – purtate cu atâta demnitate și respect de savantul Mihai Berza, elevul lui Nicolae Iorga, întemeietorul acestui Institut – cu haine venite din partea putredă a Occidentului, pestrițe, mirosind a «odicolon» de Paris, Londra, Berlin, Budapesta. Bătea și un vânt puternic, cețos, dinspre Vatican, pe unii, care nu se țineau bine pe picioare, i-a luat pe sus. Și numele Institutului a suferit schimbări, nu Sud-Est, nu Balcani, ci Europa! Nu m-am împăcat cu nimic din toate astea! După cum nu m-am împăcat nici cu atmosfera de la Facultatea de Istorie din București, care se «reseta» cu sârg mai aprig decât în anii ʼ50. Atunci, și acolo, ca peste tot, se umpluse lumea de așa-ziși «ilegaliști» – personaje de tristă amintire, profitori ai «democrației» adusă pe tancurile sovietice. Acum nu mai aveam loc de foste «victime» ale regimului comunist, cameleoni, care, de fapt, în marea lor majoritate profitaseră din plin de avantajele oferit lor de acest hulit regim. Pentru masa de «naivi», lucrurile au devenit curând din ce în ce mai greu de înțeles. Și așa au și rămas – pentru mulți.
Așa am ajuns la noua Universitatea de la Constanța, «Ovidius», la a cărei înființare, un fost coleg de Facultate, Adrian Rădulescu [1932-200] (director al Muzeului de Arheologie) avusese o contribuție de prim-ordin. Am obținut postul de profesor în urma unui concurs cu lecții deschise. Am vorbit despre Concordatul cu Vaticanul. Am considerat că am înnodat firul poveștii începută la Histria (în cadrul practicii studențești – n.n.) în anii 1952. Acum era însă 1993. Trecuse o jumătate de secol. Un nou început. Dar eram din nou în Dobrogea” (pp. 19-20).
„Am avut dorința de a vedea Facultatea de Istorie de la Universitatea «Ovidius» numărându-se printre Facultățile de elită din țară. Erau profesori buni, exigență în creștere, disciplină, pe lângă o mare doză de entuziasm. Multe inițiative, proiecte, realizări, viață științifică intensă; colocvii, conferințe internaționale, legături strânse și colaborare cu cei din Basarabia și Bucovina – colegi și prieteni, vizite de lucru, cercetări comune. Aveam, în acei primi ani, o mare afluență de tineri, din toată țara, inclusiv din Basarabia; la concursul de admitere, foarte mulți pe un loc. Tezele de doctorat au de venit, de la bun început, lucrări de referință în domeniul abordat. Perspectivele erau promițătoare. A început însă mult prea repede procesul de degradare. Molima corupției, parvenitismul, favorizarea incompetenței, marginalizarea și expulzarea persoanelor incomode – din întâmplare cele mai valoroase – se întindea. Personaje venite din zona de «serviciu comandat» și-au spus, prin mijloacele lor specifice, planurile distructive (…)” (p. 20).
Partea I: Istoria Românilor – adevăr și minciună
XIX.În România ocupată de Puterile Centrale, Nicolae Iorga deslușește românilor istoria germanismului (pp. 27-49).
XX.„Basarabia” (pp. 50-60).
XXI.Nicolae Iorga și „Basarabia” (pp. 61-65).
XXII.Nicolae Titulescu în „Apărarea Basarabiei” (pp. 66-89).
XXIII.Tezaurul României – în paza „aliatului” rus; date și mărturii noi din arhivele Federației Ruse (pp. 90-142).
XXIV.Ardealul în malaxorul inventatorilor de istorie (pp. 143-196).
XXV.Marc Bloch, acum o sută de ani: în loc de „Concluzii” (pp. 197-199). XXVI.„Imposibila” Austro-Ungarie – „soluție acceptabilă pentru popoarele care o constituiau”? (pp. 200-218).
Partea a II-a: Sine ira et studio
XXVII.ErnstGamillscheg: Limba română arhaică este „forma întinerită a latinei vulgare” (pp. 219-224). XXVIII.Anonymus versus Rössler (p. 225-241).
XXIX.Transilvania, istoria și oamenii ei în viziunea unui American: Milton G. Lehrer (pp. 242-260).
Partea a III-a: „Salvarea” Imperiului Habsburgic prin reformare
XXX.Chestiunea federalizării [Austro-Ungariei]; interesele Rusiei; interesele Germaniei; situația României (pp. 261-284).
XXXI.Aurel C. Popovici – „Statele Unite ale Austriei Mari” – 1906 (pp. 285-312).
XXXII.Reformarea Imperiului Habsburgic în viziunea Arhiducelui Franz-Ferdinand (pp. 313-348).
XXXIII.O posibilă conciliere cu statul ungar a românilor din Ardeal și Ungaria în ajunul războiului. Francisc-Ferdinand și István Tisza (pp. 349-362).
XXXIV.Sarajevo și urmările sale (pp. 363-373).
XXXV.Noua tentativă de menținere a Imperiului Habsburgilor reformat. Sixte de Bourbon-Parma și chestiunea „păcii separate” (pp. 374-403).
[Ilustrații (foto., facs, h.)] (pp. 405-435).
Remarcabilă și profesionistă personalitate a Istoriografiei noastre din ultimele peste șase decenii – pe care a reprezentat-o la un nivel științific superior și în diferite conclavuri internaționale –, profesoara și cercetătoarea Viorica Moisuc, alumni UOC, s-a ghidat în întreaga viață după un set de principii ce se pot constitui ca repere și pentru generațiile de azi:
„Cred în aceste valori perene ale neamului românesc:
Autohtonismul, Continuitatea și Permanența locuirii românilor pe același spațiu geografic,
Creștinismul ancestral,
Unitatea culturală și lingvistică,
Permanența statală,
Toleranța religioasă și etnică,
Ideea românească,
Aspirația pentru libertate națională și socială, independență și unitate politică,
Crezul pan-românesc al reîntregirii național-statale,
Politica de pace, colaborare internațională, respectare a angajamentelor internaționale ale României,
Respingerea necondiționată a amestecului politicului în istoria națională și universală.
Acestea sunt adevăruri perene, care au ieșit demult din zona «controverselor» bazate pe interese politice, sunt adevăruri fundamentale pentru istoricii care-și respectă statutul de slujitori ai adevărului științific, pentru românii ce nu-și renegă obârșia.
Am fost, sunt și voi fi pe această baricadă” (p. 25).
De la malul Mării, din Dobrogea „cu farmecul ei unic, câmpiile ierboase nesfârșite, satele cu tipicul lor necunoscut mie [în 1952-1953]”, îi adresăm fiicei adoptive a Tomisului să aibă parte, în continuare, de multă sănătate, să dea noi producte științifice, cu înaltă valoare ideatică și educativă într-un veac și într-o Lume ce au nevoie, tot mai vădit și mai mult, de veritabile repere, cum este prețuita nonagenara –laborioasa doamnă Viorica Moisuc!
Sursă: Ziua Constanța
Urmăriți-ne pe Telegram
