Refugiații ucraineni din România se tem să revină acasă, dar se integrează greu din cauza barierelor lingvistice

De la început războiului din Ucraina, peste 5 milioane de ucraineni au trecut granița României refugiindu-se din calea războiului. Cei mai mulți au ales să meargă mai departe, spre Occident, dar unii au preferat să rămână aici.  Oficial sunt 90 348, dar numărul real ar putea fi mult mai mare. Înainte de a ajunge în România, mulți știau doar ceea ce le spusese propaganda sovietică și rusă, așa că au fost uimiți de ce au găsit și de felul în care au fost primiți. Cu tot ajutorul primit, există însă și probleme – refugiaților le este greu să se integreze din cauza barierelor lingvistice și mulți încă resimt impactul psihologic al dramei prin care au trecut, scrie pentru Veridica jurnalistul Marin Gherman, care a stat de vorbă cu membri ai 4 familii de refugiați ucraineni, ajunși în România.

O avocată din Odessa și soțul ei din Luhansk se gândesc să rămână pentru totdeauna în România  

Svitlana are 36 de ani și a părăsit regiunea Odessa la 26 februarie. De atunci nu s-a mai întors acasă. A ajuns cu soțul și copilul în România, după ce au stat câteva săptămâni în Republica Moldova. „Am venit în România fără să știm prea multe despre acest stat, dar aici am găsit posibilități mai mari pentru tratamentul copilului nostru, care are nevoie de îngrijiri medicale speciale. Am găsit aici o deschidere foarte mare a oamenilor și un sprijin enorm al societății românești”, povestește Svitlana pentru Veridica.

Povestea Svitlanei este interesantă prin faptul că soțul ei este originar din Luhansk, dar a părăsit orașul ocupat de ruși în 2014. Ea evită să vorbească despre soțul ei, continuând să fie sub imperiul fricii induse de separatiști în teritoriile ocupate. Le spune tuturor că mai bine să nu-i știe nimeni numele soțului pentru că i-au rămas în zonă mulți prieteni și rude care ar putea să aibă probleme. La Luhansk se află părinții soțului ei, cu care practic nu au nicio legătură și care au refuzat să părăsească zona separatistă în 2014.

Refugiata spune că în România se simte în siguranță, pe când în Republica Moldova i se părea că oamenii gândesc altfel și nu înțeleg primejdiile de securitate cauzate de regimul de la Kremlin. Ea apreciază deschiderea cetățenilor Republicii Moldova, eforturile lor, dar nu înțelege de ce ei nici acum, în contextul războiului din Ucraina, nu iau măsuri pentru a limita influența statului agresor asupra țării lor.

„Este bine în România. Din păcate, nu știu limba română, însă mă descurc cu engleza, deocamdată. Știu unde să mă adresez dacă este nevoie. Totuși, cea mai mare problemă este legată de serviciu. Eu sunt avocat și nu pot profesa pe teritoriul României. Lucrez în continuare online pentru diverse companii din Ucraina. Sunt doctor în drept, predau online dreptul. Sursa mea de existență este în continuare legată de Ucraina și de cunoștințele mele ale spațiului juridic și politic de acolo. Aici nu îmi voi găsi în cel mai scurt timp vreo activitate similară”, spune Svitlana.

Refugiata beneficiază de programul de sprijin al Guvernului Românei, numit 50/20 care acoperă toate cheltuielile de chirie. Familia locuiește într-un apartament încăpător. Potrivit acestui program, persoanele fizice care găzduiesc cetățeni străini sau apatrizi aflați în situații deosebite, proveniți din zona conflictului armat din Ucraina, beneficiază de decontarea cheltuielilor (50 de lei pentru cazare și 20 de lei pentru hrană de persoană pe zi). De asemenea, Svitlana solicită ajutorul organizațiilor nonguvernamentale dacă întâmpină anumite dificultăți.

Ea susține că se gândește tot mai mult să rămână pentru totdeauna în România și vrea ca peste ani și Ucraina să fie la fel de unită. „Îmi place foarte mult că nu am întâlnit pro-ruși aici, acest lucru mă face liniștită pentru viitorul acestei țări”, povestește Svitlana.

Sprijinul de care beneficiază de la statul român și de la organizațiile nonguvernamentale care va continua și în 2023, alături de banii câștigați prin munca de avocat îi oferă Svitlanei o viață cât de cât stabilă pe teritoriul României. Mult mai complicată este situația soțului care nu se poate angaja pentru că nu știe româna.

La zece luni după ce au fugit de ruși, unii refugiați se tem în continuare să se întoarcă

Victoria Udodik (52 de ani) și fiica ei Anghelina (15 ani) vin dintr-o localitate din nordul regiunii Kiev, care a fost invadată de ruși la începutul războiului. Victoria și Anghelina s-au suit în mașină și au fugit de ei. Victoria a condus, disperată, mașina prin păduri șî pe drumuri mai puțin circulate, în speranța că va ajunge pe teritoriul Poloniei. Pe drum au auzit la radio că vămile și drumurile care duc spre Polonia sunt foarte aglomerate. Atunci au decis să vină în România pentru prima dată prin regiunea Cernăuți.

„Am stat câteva zile la un hotel din Suceava, în care am fost cazate gratuit. Patronul de acolo ne-a găsit, după aceea, un apartament. Am întâlnit în calea mea niște creștini adevărați. Am văzut oameni care merită respectul nostru”, povestește Victoria.

Odată ajunse în România, nici mama și nici fiica nu-și găseau locul și rostul. După ce s-au simțit în siguranță și au înțeles că războiul nu este lângă ele, au început să își pună întrebări: a fost bine că au plecat din Ucraina? Vor reuși să se adapteze în România?

„Eu m-am liniștit la un moment dat, iar Anghelina – nu”, povestește Victoria. „Am căutat psihologi care să o ajute. Cu ajutorul unor asociații de voluntari ne-am înscris la suportul psihologic gratuit, asistate de un traducător. Pas cu pas, Anghelina a început să privească altfel lumea din jur. Au sosit și alți refugiați, unii chiar din regiunea Kiev. Am început să interacționăm cu ei. Parcă ne simțeam mai bine, mai ca acasă. Ambele ne-am înscris la cursuri de limba română pe care le frecventăm de două ori pe săptămână.”

Fiica mai mare a Victoriei și un nepot au rămas în regiunea Kiev. Discută cu ei în fiecare zi. Soțul Victoriei este și el în Ucraina, înscris într-o unitate de apărare teritorială. A refuzat să părăsească țară în ziua invaziei ruse.

După zece luni în România, Victoria și fiica ei mai mică spun că nu vor să se întoarcă acasă . Se tem să mai retrăiască clipele din februarie. Familia beneficiază de programul guvernamental 50/20 și de sprijinul mai multor organizații de binefacere sau instituții internaționale (UNIHCR, Salvați Copiii, Crucea Roșie) cu bani, tichete pentru produse alimentare, haine, produse de igienă ș.a.  

Anghelina își dorește să fie admisă la o universitate din România, iar Victoria caută un serviciu, unica barieră fiind limba. Totuși, după câteva luni de cursuri de limba română și de interacțiune cu mediul românesc, Victoria și Anghelina speră că vor reuși să se integreze.

Întrebate de Veridica cum vor sărbători Crăciunul și Anul nou, Victoria și Anghelina Udodik au declarat că vor sta acasă, vor bea ceai, vor discuta, dar gândul lor va fi departe – la rudele lor și poporul ucrainean greu încercat.

Pribegi cu șapte copii și o casă distrusă lăsată în urmă

Evgheni de 46 de ani are șapte copii. A venit în România primăvara. Spera că războiul îi va ocoli casa și se va termina repede, ceea ce nu s-a întâmplat. Casa familiei lui Evgheni, care se află la 30 km de orașul Zaporojie, a fost bombardată.

Înțelegând că este periculos să se afle în continuare în Ucraina, Evgheni și-a contactat prietenii din România. În județul Suceava a fost sprijinit de o comunitate religioasă din care face parte.

„Zilnic îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a dat acest gând să venim în România. Aici ne-au întâmpinat frații noștri și ne-au ajutat. Familia noastră este numeroasă și unica problemă este legată de cazare. Uneori avem nevoie de asistență medicală, mi se pare cumva sofisticat sistemul de aici. Copiii merg la școală și asistă la ore. Ne rugăm zilnic să fie pace în Ucraina și în România”, susține Evghenii.

Odată ajuns în România, Evgheni a ajutat, la rândul său, refugiați sosiți aici din Donbass. „Cei din estul Ucrainei erau cumva dezorientați, nu înțelegeau ce voiau autoritățile ruse de la ei, dar nici ce voiau cele ucrainene. Nimeni pentru ei nu era bun. De aceea, mulți au decis să părăsească acel teritoriu”, povestește Evghenii.

Acasă i-au rămas fiul mai mare și un nepot. Fiul nu a putut pleca pentru că e la vârsta la care poate fi înrolat. Evgheni discută o data la două-trei zile cu el prin telefon, dar până și această legătură devine tot mai dificilă din cauza penelor frecvente de curent electric.  

Evgheni spune că ar vrea să revină în Ucraina, dar nu mai are casă. Satul său a fost șters de pe fața pământului. De aceea, familia se gândește tot mai mult la rămânerea pe teritoriul României. Aici se simte liber, dar, din păcate, problema necunoașterii limbii române devine tot mai presantă. Este foarte greu să-și găsească un serviciu.

Familia beneficiază de sprijinul guvernului român, iar toate cheltuielile legate de chiria casei în care stau sunt decontate prin programul 50/20. Refugiații mai sunt ajutați material și de comunitatea religioasă din care fac parte. Evgheni susține că nu duce lipsă de nimic.

România, total diferită de ceea ce spune propaganda rusă. Principala problemă a refugiaților, bariera lingvistică

Ucrainenii care au fugit din calea războiului nu știau prea multe despre România. Mulți dintre ei recunosc că erau influențați de propaganda rusă sau chiar de cea sovietică. Evghenii, de exemplu, știa că România că era un stat foarte sărac în perioada regimului Nicolae Ceaușescu, iar URSS din când în când era nevoită să o ajute financiar. Apoi, în spațiul informațional din Ucraina practic nu s-a mai prea vorbit despre România. „Din când în când la posturile de televiziune rusești relatau despre fostele state socialiste, inclusiv România, care au devenit coloniile SUA și UE”, arată Evgheni.

O altă refugiată ucraineană, Jana Agheeva, de 56 de ani, originară din Gorlovka, regiunea Donețk, susține că știa despre România că este un stat vecin cu Ucraina. Alte informații nu circulau în presă. Ea regretă că oamenii din estul țării au fost ținuți într-o anumită izolare informațională, fiind lipsiți de posibilitatea de a cunoaște vecinii din vest. 

Jana a reușit să își găsească de lucru la asociațiile de voluntari care oferă suport pedagogic elevilor ucraineni; avantajul e că nu este nevoie să cunoască limba română. De loc este din Gorlovka, însă Jana nu prea are speranțe că se va întoarce în orașul natal. Fiul ei este în România, unde și-a găsit un serviciu la o companie internațională. Jana nu are rude în Ucraina. Ca și ceilalți refugiați, cei din familia Agheeva sunt sprijiniți prin diverse programe guvernamentale și nonguvernamentale. 

Majoritatea refugiaților de război din Ucraina cu care a discutat Veridica susțin că cea mai mare problemă este reprezentată de bariera lingvistică. Unii învață limba română la diverse cursuri gratuite, alții, însă, consideră că nu vor reuși vreodată să ajungă la nivelul de performanță și la statutul socio-profesional pe care-l avea în Ucraina.

Aceste realități le creează refugiaților un adevărat disconfort psihologic: după ce se liniștesc și înțeleg că au scăpat de război, ucrainenii se întreabă dacă vor reuși să se integreze cu succes în societatea de aici, temându-se să fie respinși la un moment dat. Totuși, România și poporul român sunt niște descoperi plăcute pentru ucraineni, mulți dintre ei regretând că au fost atâtea decenii ținuți într-un adevărat ghetou informațional în care rolul principal era jucat de „fratele mai mare”, Rusia.

Articol apărut inițial pe Veridica – publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est