Regina Maria are soarta asemănătoare Anei, soția meșterului Manole: „Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”, cum excelent a sesizat acad. Gheorghe Păun, fondatorul și conducătorul prestigioasei reviste „Curtea de la Argeș”.
Regina Maria are un destin asemănător datorită rolului și implicarea decisivă în intrearea României în Primul Război Mondial de partea cui trebuia până la recunoașterea internațională a Unirii cea Mare. În opinia mea, are un rol mai important decât al regelui Ferdinand, dar laudele le primește regele consort, care are statui în țară și unde zac românii (în Alsacia și Lorena, de pildă), dar Regina Maria este undeva în spate. În comuna vâlceană Măciuca, reginei i s-a ridicat o statuie ecvestră, realizată excelent artistic, dar zace într-o comună (comuna lui D. Drăghicescu) în loc să fie multiplicată și așezată în marile orașe ale Țării.
Anul acesta se împlinește un veac și jumătate de la nașterea reginei naționaliste, cum am numit-o într-un articol anterior și cred că este necesar să ne aducem aminte de eroii neamului nostru, indiferent de sorgintea lor. Mă voi sprijini, în evocarea cu empatie, a vieții și activității Reginei, de două lucrări: Maria – Regina Marii Uniri (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și Fundația „Andrei Șaguna”, 2013) și N Mareș, Regina Maria a României. Zece schițe (Editura Fundației „România de mâine”, 2024).
Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park din Anglia, unde a copilărit. Mama sa, Maria Alexandrovna Roman, era mare ducesă a Rusiei, iar tatăl, Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg, era duce de Edinburgh. Datorită slujbei tatălui său, familia se muta, în 1886, în Malta, apoi în 1889 în Germania, unde este celebrată la 1 octombrie 1893, căsătoria Aleteței sale Regale Maria (protestantă) cu Alteța sa Regală Ferdinand (catolic), nepotul lui Carol I, regele Româniai, care a cerut permisiunea pentru logodnă reginei Angliei, Victoria, „bunica Europei”. După căsătorie, prințesa Maria se stabilește în România, pe care o numește „Țara bucuriilor și durerilor mele, Țară, frumoasă țară, Țară care ai trăit în inima mea”. Aici i s-au născut copiii: Carol, viitorul rege (15 octombrie 1893-4 aprilie 1953), Elisabeta (12 octombrie 1894-14 noiembrie 1951), Maria Mignon (6 ianuarie 1900- 22 ianuarie 1961), Nicolae (15 octombrie 1903-9 iunie 1978), Ileana (5 ianuarie 1909- 21 noiembrie 1991, călugărită sub numele Maica Alexandra), Mircea (3 ianuarie 1913-2 noiembrie 1916). „Copiii mei erau punctul central al vieții mele, mărturisește Regina. Femeile din rasa mea sunt mame pătimașe și nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor frumos”. Ca mamă, a avut mari bucurii și multă tristețe, datorită morții ultimului copil, Mircea, la numai trei ani, dar și (mai ales) din partea prințului moștenitor, regele Carol al II-lea și al prințului Nicolae, exclus din Casa Regală, în urma căsătoriei morganatice cu Ioana Doletti. De tristețe a avut parte și datorită îmbolnăvirii principelui Ferdinand în 1897, de febră tifoidă, principesa devenindu-i soră de caritate însănătoșindu-l, considerând „că acest om e mai mult un complice afectuos decât un soț iubitor, este cheia destinului meu”.
Principesa Maria începe, din 1904, să-și arate personalitatea sa multiplă: organizează spectacole de caritate în Parcul Cotroceni, în beneficiul orfelinatelor, între care piesa Visul unei domnițe, în regia lui Al. Davila (între actori figura Principesa și fiii săi, Carol și Elisabeta), se manifestă ca pictoriță, ulterior și ca scriitoare; fonează „Tinerimea artistică”, alături de Șt. Luchian și Șt. Popescu. Despre tânăra și frumoasa principesă, N. Iorga, care i-a tradus o parte din cărți, scrie: „credea în regi și în misiunea lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până în tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetița plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei”. În 1911, principii Maria și Ferdinand participă la încoronarea regelui Marii Britanii, George al V-lea (vărul ei primar).
În timpul războiului britanic, ajunge în tabăra soldaților români de lângă Sofia spre a-i îmbărbăta, unde-l cunoaște pe preotul Ghica, canonizat ulterior.
La 11 octombrie 1914, Principesa devine Regina României, în urma decesului regelui Carol I cu o zi înainte. La 14 septembrie 1916, sub influența ei, România declară război Imperiului austro-maghiar (creat de împărăteasa Sissi) și se alătură Antantei. Se știe că regele Carol I a amenințat cu retragerea familiei regale din România dacă țara sa adoptivă va porni război contra țării sale de origine. Tânăra Regină, considerând iubirea sa sinceră pentru România ca o religie, nu dă ascultare intenției fostului rege, alegând doar interesele Țării peste care domnește: „Era la începutul marelui război mondial și fusese vorba de abdicarea bătrânului rege din pricina unei dezbinări temeinice între părerea lui și a poporului său; se șoptise că noi, generația tânără, care aveam în fața noastră viața întreagă, trebuia să-l urmăm în exil dacă se hotăra să plece. Întreaga mea ființă se răzvrătea împotriva unei asemenea idei, tot imboldul de luptător ce e în mine se pregătea să spulbere un asemenea plan. Ce fel? Să fiu nevoită să părăsesc acea țară, care în sfârșit ajunsese a mea și în inima căreia mă furișasem atât de încet însă atât de temeinic? Ce fel? Să părăsesc acest popor care începea să aibă încredere în mine și să mă privească drept zorii nădejdiilor lui? Să-mi părăsesc menirea, viitorul și sfântul drept de a fi înmormântată în pământ românesc? Oh, niciodată, niciodată! Așa ceva nu trebuie să se întâmple […] Pătrunsă de o evlavie aproape dureroasă, promisei că nimic nu mă va hotărî să-mi părăsesc poporul câtă vreme va avea nevoie de mine, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să sfâșii legături de familie […] În mine se deșteptau mii de forțe neștiute; parcă m-aș fi trezit la o viață nouă plină de înfiorare; se născuse în inima mea o nețărmurită dorință de a dovedi destoinicia din mine, care până atunci nu fusese pusă la încercare”. Cutremurătoare și pilduitoare mărturisire, așezată într-o limbă, cea română, frumoasă ca și Regina noastră. Alții s-au debarasat de sentimentele patriotice semnând Declarația de la Budapesta, alții s-au săturat de România!
La numai două luni de la declarația de război, Casa Regală este nevoită să se refuzieze la Iași, împreună cu întreg guvernul și mare parte a elitei intelectuale (unii au rămas în București chiar colaborând cu ocupanții nemți). Se impune și pe câmpul de luptă ca „mama răniților”, fără să-i fie teamă de tifos, de păduchii prinși pe halatul ei de soră medicală. Dar, Maria a trebuit să lupte pe câmpul de luptă, îmbărbătând-și soldații și îngrijindu-i pe răniți, dar și cu lașitatea, cu lipsa de curaj a politicienilor, chiar a regelui Ferdinand, prin încheierea unei păci separate: „I-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, odată cu acestea, onoarea familiei și țării sale”. Regele a ascultat-o în cele din urmă, a refuzat să semneze Pacea de la București și astfel soarta Unirii de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 a fost salvată, motiv pentru care diplomații francezi au considerat, pe baza faptelor sale, că „Maria a fost singurul bărbat al României”.
Urmașă al romanovilor a suferit din cauza Revoluției bolșevice a lui Lenin, care a dus la decapitarea odioasă a familiei țariste. S-a bucurat de voința românilor basarabeni de a se uni cu Țara și de hotărârea tuturor românilor din provinciile înstrăinate de a se uni, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Războiul a luat sfârșit, dar definitivarea granițelor, recunoașterea României Mari însemna un proces diplomatic complicat, care-i depășesc pe liderii români aflați la Conferința de Pace de la Paris, din 1920 (I.I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voievod, C. Angelescu, Victor Antonescu). Singura soluție: rolul carimastic și diplomatic al Reginei Maria, care a uimit lumea diplomatică europeană și americană. O primă intervenție o are la prim-ministrul Franței, durul Georges Clemenceanu, care imputa României încheierea unei păci separate. Regina își găsește răspunsul: pacea a fost semnată datorită dezertării Rusiei la final de război, iar la următoarea întrebare a primului ministru ce revendicări dorea România: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul”. Continuarea dialogului constituie o lecție de diplomație, dialog preluat în presa europeană: „Dar, Doamnă, cereți partea leului”; „De aceea, domnului prim-ministru, leoaica se adresează vărului ei, Tigru” (porecla sa).
Întâlnirea cu Clemenceanu a avut loc pe 6 martie 1919, a doua zi, pe 7 martie 1919, președintele Franței îi acordă Marele Cordon al Legiunii de Onoare și este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci pentru o regină. În aceeași zi este primită membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, fiind, și în acest caz, prima femeie.
Pe 10 aprilie 1919, are intrevedere cu președintele SUA, Woodrow Wilson și cu soția, care nu ne era favorabil, dar pe care l-a convins. Tot în Franța s-a întâlnit și cu alte mari personalități, între care contesa Anne de Noailles, născută Brâncoveanu. Un gest într-adevăr regesc care a impresionat politicienii, scriitorii și publicul francez: toate florile primite cu acest prilej le-a depus la mormintele eroilor francezi.
După Franța, Regina noastră a trecut Canalul Mânecii spre a se întâlni cu vărul său, regele George al V-lea, în palatul căruia a și locuit. N-a fost o simplă vizită protocolară, ci una de interes național: recunoașterea Unirii de la Alba Iulia. Rezultatul periplului său diplomatic, la 10 decembrie s-a semnat Tratatul de la Saint-Germain, la 4 iunie 1920 Tratatul de la Trianon (semnată de N. Titulescu și I. Cantacuzino) care stipula la art. 45: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei”.
Întoarsă în țara sa, Regina noastră nu se bucură de prea multe și mari onoruri; doar Consiliul orășenesc al Branului îi dăruiește Castelul Bran, la 1 Decembrie 1920, ca „o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină, care usca lăcrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântare pretutindenea unde își îndreaptă pașii”.
La 15 octombrie 1922 are loc Încoronarea de la Alba Iulia. Datorită religiei regelui, catolică, care-i interzicea intrarea într-o catedrală ortodoxă (idee penibilă azi, dar aplicabilă atunci), Regina Maria găsește soluția de compromis: încoronarea să aibă loc în fața Catedralei Ortodoxe, Regina apărând înțolită ca o domniță româncă și împărăteasă bizantină. „Slujba a fost frumoasă, sobră, nu prea lungă, corul excelent”, consemnează Regina. Serviciul religios a fost oficiat de mitropolitul Ardelului, Nicolae Bălan, iar Te Deum-ul de Miron Cristea, viitorul patriarh, pe care-l omagiem pentru un veac de patriarhie.
La 25 martie 1926, de Buna-Vestire, Regina noastră trece la ortodoxism, ceremonia, desfășurată la palat, a fost oficată de Miron Cristea, devenit patriarhul României cu doar un an înainte.
După nu prea multe vizite în străinătate, la Belgrad (6-8 iunie 1922), Polonia (23-30 iunie 1923), Elveția, Belgia și Marea Britanie (1924), la 12 octombrie 1926 se îmbarcă pentru SUA, împreună cu prinții Ileana și Nicolae, pentru o vizită regală, fiind primită de președintele SUA, o vizită care a uimit: o regină într-un stat republican.
Pe 20 iulie 1927 moare regele Ferdinand (cancer intestinal), iar Regina se confruntă cu mari probleme de familie: Carol al II-lea renunță la tron pentru Elena Lupescu, regina Elena cere divorțul de Carol al II-lea datorită infidelității soțului, neînțelegerile dintre Regină și Carol al II-lea se întețesc nefiresc, culminând cu venirea în țară pe sub ascuns a fiului său, Carol, și abdicarea regelui Mihai. Fiul său, regele autoinstalat pe tron, o pedepsește progresiv, îi taie din bugetul cuvenit, îi reduce numărul personalului reginei, o izolează public, chiar interzicând să fie sărbătorită, în 1935, la împlinirea a 60 de ani. Fiul său, Regele Carol al II-lea, „n-a acceptat ideea ca Regina Maria să se bucure de un prestigiu mai mare decât al său” (N. Mareș). La orice plecare din țară, Reginei i se controlează bagajul, îi interzice să participe la unele evenimente sociale, la inaugurarea Arcului de Triumf nici n-o menționează în cuvântul său, deși avea numele dăltuit pe monument etc.
Urmare acestei comportări iresponsabile al unui fiu față de mama sa (Carol voia să-l împuște pe fratele său, Nicolae, a intervenit regina, iar glontele a rănit-o ușor), în 1936 Regina noastră se îmbolnăvește și pleacă cu trenul în străinătate, având hemoragie și melenă. Starea sănătății sale se înrăutățește, conștientă notează în jurnal că vrea să moară în „dulcea ei Țară”. De la sanatoriul de lângă Dresda pleacă spre București la 14 iulie 1938, cu trenul, pentru că fiul său, regele, nu i-a permis călătoria cu avionul (chiar odiosul Hitler s-a oferit să-i pună la dispoziție un avion sanitar). Pe întreg traseul spre țară, românii au întâmpinat-o în gări, cu flori și apă pentru a-i uda vagonul supraîncălzit de soare.
La 18 iulie 1938 îi este consemnat oficial decesul, la Palatul Pelișor din Sinaia, a fost înmormântată la biserica regilor de la Curtea de Argeș, iar inima a fost depusă, la cererea sa, în capela „Stella Maris” de la Balcic, iar din 3 noiembrie 2015, inima Reginei a fost depusă în Camera de Aur de la Castelul Pelișor.
Închei cu citate din Testamentul Reginei Maria din 29 iunie 1933 adresat „Țării mele și Poporului meu”, un mișcător document sufletesc al unei regine, care trebuie să-i zguduie, dacă au suflet și un gram de românism, pe toți politicienii și intelectualii români: Așadar: „Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului […] Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restriște și vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ți fiu călăuză, să-ți fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.[…] Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. […] Și acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn; dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ, hotărăsc prin acest testament ultimele mele voințe. Binecuvântez Țara, pe copiii și nepoții mei. Rog pe copiii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire și mângâiere în suferință. Îi rog să fie uniți, să susțină Țara și să se susțină între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voințe.[…] Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aș fi greșit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui”.
Fără cuvinte!
P.S. Celebra actrița și regizoarea româno-canadiană, Claudia Motea, pregătește un spectacol dedicat Reginei Maria, la Teatrul Național din București, ca un pios omagiu celei care a iubit Țara noastră, prin fapte și sentimente. Sperăm că în această acțiune de preamărire a reginei noastre se va implica și familia regală.
Tudor NEDELCEA
Urmăriți-ne pe Telegram
