Sacralitatea lacrimii. „Iubirea și frumosul nu distrug”
Iubirea și frumosul nu distrug –
Te uiți la floare fără sfâșiere
Și somnul pruncului poți să-l săruți,
Și lacrimile țin de mângâiere.
Ioan Alexandru
Omul este o ființă socială ce nu poate trăi decât numai în legătură cu semenii săi. Oamenii insociabili sunt doar excepții în această lume. Natura sentimentului social este cuprinsă în firea noastră umană, de a ne lipsi sau de a ne atașa unul de altul, exact precum celulele din corpul uman se asociază între ele pentru a forma o unitate organică. Această atitudine sufletească a omului de a trăi în societatea semenilor săi este încadrată în sfera sentimentelor de contopire și transpunere a eului propriu în personalitățile celorlalți oameni.
Sentimentul social este cu atât mai nobil și mai dezvoltat, cu cât omul, de la care emanează acest sentiment, este sufletește mai evoluat. Analiza profundă a acestui sentiment la om este de o mare importanță și, în acest context, ne vom putea din nou convinge că structura sufletească a omului diferă de ceea ce numim noi materialitatea și că operele omenești rezultate din acest sentiment se aseamănă foarte mult cu operele divine întrezărite în Univers.
Dacă omul ar fi sufletește atât de evoluat, sufletul său nu ar putea avea atitudini egoiste, sentimente rele, sociabilitatea lui ar fi sădită numai în atitudini nobile ale sufletului său, ar fi toți pentru unul și unul pentru toți. Ar fi ceea ce preconizează Mântuitorul nostru cu Împărăția Cerurilor.
Dacă ar fi să căutăm un cuvânt care să cuprindă și să exprime totul, adică raportul dintre gând și lume, ne dăm bine seama că acesta e cuvântul fericire. E fericirea de a te căuta să te cunoști pe tine. Și atunci zâmbim. Zâmbetul este trăsătura deosebit de importantă a figurii umane, însă chiar și această parte bună a naturii umane poate fi folosită în mod greșit, cu ajutorul inteligenței, atunci când arborăm un zâmbet sarcastic sau unul oficial, care nu face decât să dea naștere neîncrederii
și dezamăgirilor. Sunt convins că zâmbetul sincer și afectuos este foarte important în viața noastră de zi cu zi. Felul în care cineva zâmbește, depinde în mare măsură de atitudinea sa la cei din jur. Zâmbetul înțeleptului este zâmbetul libertății. Ceea ce înțeleptul a înțeles, l-a eliberat de niște poveri inutile ale existenței, proictându-l până în largurile unde strălucește veșnic soarele.
Înțeleptul nu are altă dorință decât să transmită celor care trăiesc lângă el sau vin în viața lui, această lumină cucerită cu prețul acestor stădanii. Dar cât timp este necesar pentru ca ei să o poată dobândi! Singurul lucru pe care, însă, înțeptul îl poate comunica imediat este bucuria extrasă din această înțelepciune, această bucurie ce îi umple inima, iar zâmbetul său reprezintă expresia acestei bucurii pe care o putem numi deopotrivă IUBIRE.
Iubirea este starea cea mai rațională și luminoasă a sufletului care face să dispară spaima de moarte și atunci sufletul ne zâmbește până la lacrimi.
Lacrimile sunt asociate cu starea sufletească a omului sau cu emoțiile pe care le trăim. Orice emoție poate provoca lacrimi. Există lacrimi de tristețe, de ciudă, de furie, dar există lacrimi de bucurie și încântare. Poezia, pictura, muzica ne pot umple ochii de lacrimi, dar și anumite comportamente, stări sufletești atunci când sunt îndeosebi frumoase și nobile.Misticii mai evocă și lacrimi de extaz. Lacrimi ale absolutului.
Lacrimile bucuriei și încântării sunt foarte benefice sufletului nostru. Să nu le ștergeți cu dosul palmei – ele sunt de neprețuit. Înțelepții vechi ne recomandă să le culegem într-o batistă curată și să le păstrăm pentru că posedă o mare putere. Lacrimile de ciudă, de necaz, de furie, le puteți lăsa să se usuce – ele nu sunt decât puțină apă sărată, dar pastrați lacrimile ce au fost smulse din adâncul sufletului vostru.
Lacrimile de bucurie au puterea de a ne întări, de a ne face mai frumoși sufletește și trupește, de a ne intineri. Unele persoane cred că dacă nu plâng, dau dovadă de de forță de caracter. Nu, tocmai aceasta depinde de ce plângem.
Se întâmplă ca niște flori din grădina noastră interioară să aibă nevoie să fie udate când încep să se ofilească sau să se acopre de praf. Atunci, lacrimile le refac și le spală cu delicatețe, devenid în acest fel lacrimile sacralității.
Pr.Dr.Radu Ilaș
Urmăriți-ne pe Telegram