Simion Florea Marian (n. , Ilișești, Imperiul Austriac – d. , Suceava, Austro-Ungaria) a fost un folclorist, etnograf, naturalist, istoric, profesor, preot român, membru titular al Academiei Române.
Simion Florea Marian a fost pe rând preot în Poiana Stampei (1875-1877), Voloca (în apropiere de Cernăuți) (1877) și Siret (1877-1883), profesor de religie și limba română la “școala poporală” și la “școala reală inferioară” din Siret (1879-1883), profesor de religie la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava (1893-1907), protopresbiter (1903). A fost de asemenea un membru activ al Academiei Române (1881), membru în Societatea geografică română și Societatea istorică română din București, în Comisia centrală pentru conservarea monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăți culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea și Dacia din Cernăuți etc.)
Simion Florea Marian este considerat unul din cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, lăsând urmașilor o operă încă neegalată în literatura noastră de specialitate. Pe lângă culegeri de folclor din toate ținuturile locuite de români, a scris monografii despre sărbători, datini românești, ornitologie, cromatică etc. Prin opera lui a pus bazele cercetării științifice a folclorului și a stimulat culegerea amplă a creațiilor populare de către alți cercetători.
„La începutul anului 1907 s-a îmbolnăvit de pneumonie, boală care înainta cu repeziciune. Lucrase peste puteri la amenajarea şi deschiderea Internatului de băieţi „Vasile Cocârlă”. Deşi grav bolnav, grija mare a conştiinciosului preot era că din această cauză nu putea ajunge la Bucureşti pentru a participa la sesiunea generală a Academiei. Şi-a înştiinţat colegii de absenţa lui, însă nu a mai reuşit să termine şi să trimită referatele asupra unor manuscrise şi cărţi cerute în comisii. Nu mai putea lucra deloc şi zăcea permanent la pat. La 30 martie 1907, extrem de slăbit şi copleşit de cheltuieli, se adresează Ministrului Învăţământului şi Cultelor din Viena, solicitând un ajutor urgent de 1.500 coroane de la Fondul bisericesc al Bucovinei din Cernăuţi, pentru plata onorariilor medicilor: „m-am îmbolnăvit pe data de 10 februarie de influenţă, care a avut drept urmare o periculoasă aprindere de plămâni ce mă ţine la pat de opt săptămâni. Atât ajutorul medical, cât şi medicamentele prescrise, precum întăritoarele devenite necesare peste prescripţiile medicilor, au depăşit, conform calculelor alăturate, mijloacele personale de ajutor, care se limitează la salariul meu de profesor şi l-au influenţat în aşa măsură încât, fără pericolul unei îndatoriri pecuniare, nu sunt în stare să acopăr viitoarele cheltuieli cerute de boală şi, mai ales, nu pot să-mi permit a şedea mai multe săptămâni, într-o staţiune sudică, şedere ce a devenit necesară”.
Nici un tratament nu a fost eficient, părintele Marian murind în dimineaţa zilei de 11/24 aprilie 1907, după mai multe săptămâni de boală, la nici 60 de ani împliniţi.
În aceeaşi zi Academia Română convoacă o şedinţă specială, iar preşedintele I. Kalinderu anunţă „dureroasa ştire” a încetării din viaţă a ilustrului om de cultură:
„În mult regretatul Marian, Academia pierde un membru de frunte, iar neamul românesc nu numai un vrednic păstor şi apostol luminat al poporului ci şi un cărturar şi scriitor iscusit, care şi-a închinat partea cea mai mare din viaţă înălţării naţionale. Noi pierdem un coleg stimat şi iubit, un coleg blând şi totdeauna amabil”.
Pentru a participa la funeraliile de la Suceava au fost delegaţi Grigore G. Tocilescu şi I. G. Sbiera. Primul nu a mai ajuns, iar Sbiera, la întoarcerea în Bucureşti, relatează pe larg în şedinţa Academiei din 16 aprilie despre înmormântarea lui Marian:
„Deşi timpul era ploios şi rece, totuşi stradele umede şi glodoase erau ticsite de oameni şi luminate de lămpile nocturne ale oraşului, iar prăvăliile închise. Prohodul s-a săvârşit la Biserica Sf. Dumitru cu un număr mare de preoţi”.
O altă relatare, de această dată din Suceava, este făcută de George Tofan: „O ploaie şi un vânt de ţi se părea că se prăpădeşte lumea; natura îşi îmbrăcase şi ea haina de jale şi cerul era încărcat cu nouri groşi ca sufletul nostru cu jalea multă. Pe feţele cunoscuţilor ce-i întâlneai, adunaţi aici din toate părţile ţării, citeai durere amară. Păreţii oraşului erau acoperiţi cu anunţuri funebrale din partea corporaţiilor, societăţilor şi din partea familiei”.
După cuvântarea rostită de I. G. Sbiera, la mormântul din cimitirul Pacea au mai vorbit încă unsprezece reprezentanţi ai societăţilor şi instituţiilor de cultură, între aceştia fiind şi dr. Matthias Friedwagner, în calitate de bun prieten şi reprezentant al catedrei de romanistică din Cernăuţi, „lăudând cu toţii, pe întrecute, rodnica activitate culturală şi literară a răposatului şi cu durere luându-şi rămas bun de la dânsul”. Multă vreme de la moartea cărturarului au sosit la Suceava telegrame şi scrisori de condoleanţe, din ţară şi din străinătate, de la toate instituţiile şi societăţile culturale, de la personalităţi, cunoscuţi, prieteni, colaboratori sau de la oamenii simpli, dintre cei care doar au auzit de el. Scrisori emoţionante au trimis: J. Urban Jarnik, Gustav Weigand, I. Kalinderu, I. Bogdan, Traian Brăileanu, C. I. Istrati, Al. Lapedatu, At. Marian Marienescu, D. Onciul, Pericle Papahagi, Oscar Pursch, Sextil Puşcariu, N. Quintescu, T. V. Stefanelli şi alţii. S-au scris ulterior mărturii şi memorii, articole comemorative, de aducere aminte, și i s-a ridicat un bust în centrul oraşului (Gheorghe Bilan, 1935). Şi astăzi rămâne valabilă remarca lui Romulus Vulcănescu: „De la el încoace până în vremea noastră nu s-au adus alte contribuţii substanţiale la problemele abordate de el ci numai amănunte tehnice sau completări de materiale de teren, care amplifică numai bibliografia documentară.”
