“Prin suferință, omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situaţie. Să se cunoască pe sine, să se compare, să-și dea seama că-i poruncă divină de la care nu ne putem abate şi e valabilă pentru tot omul, pentru toată lumea, nu numai pentru unii. Suferinţa îţi dă ocazia de această dezinfectare cu orice chip. Te cunoşti pe tine ca să te poţi birui pe tine, care înseamnă uriaşă biruinţă”.
Părintele Arsenie Papacioc
Viaţa este o suferință, dar şi o luptă. „O luptă-i viaţa, deci te luptă/. Cu dragoste de ea, cu dor” spunea George Coşbuc în poezia Lupta vieţii. Marea majoritate a celor care s-au mântuit au înţeles că viaţa este o jertfă sau o suferință. Nimeni dintre cei înţelepţi nu percep viaţa decât prin suferință. Fără jertfă şi Iubire Necondiţionată nu există Inviere. Dacă Invierea este legată de suferința Hristosului cel Viu şi Jertfelnic are un sens. Dacă o privim în sine, nu are nici o semnificaţie. Dusă la suferinţa supremă,doar atunci are un rost. A învia înseamnă să nu mai ai aceleaşi slăbiciuni, aceleaşi vicii, aceleaşi boli sau necazuri. Pentru ca fiinţa să învie, e necesar ca toate celulele sale să fie de o puritate impecabilă, perfecta şi să vibreze intens.
Noi, oamenii, ne găsim pe pământ pentru a învăța, pentru a ne dezvolta, iar greutățile sunt aici tocmai pentru a ne obliga, nu pentru a fugi de ele, ci, dimpotrivă. În loc să fugim într-o parte sau alta pentru a pretinde sau a protesta și a ne plânge, fiecare trebuie să facă o lucrare interioară, deoarece în el însuși va găsi mai întâi remediile, consolarea și speranța. Dacă doriți să păstrați în voi adevărata viață, nu dați atât de mare importanță confortului, fie el material sau moral, fiindcă atunci lenea vă pândește și vă leagă de curenții ce vă amorțesc și vă împirdică evoluția. Încercați să vă descotorosiți de toate „ bagajele” ce vă îngeunează, de acele lucruri material care nu sunt absolut necesare pentru a putea merge mai departe, mereu spre înălțimi. Munca este acea forță care vă întărește, vă călește cu condiția să fie asociată cu un gând bun.. Fiecare gest pe care îl faceți să fie împregnat cu o idee divină care se înscrie în arhivele conștiinței voastre superioare, care vor da, mai apoi, rodul așteptat – bucuria, puritatea, lumina și pacea.
‘’Eu Sunt Lumina lumii, cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ev. Ioan) .Suferinţa este mijlocul prin care se curăţă, întăreşte şi înalţă sufletul şi după cum am arătat mai sus, este lăsată de Logosul Intrupat în istorie, drept remediu pentru însănătoşirea, înălţarea şi strălucirea noastră morală şi intelectuală. Suferinţa este pentru suflet ceea ce plugul este pentru pământ, îl răneşte dar îl face să rodească. Abnegaţia şi toate virtuţiile se verifică îndeosebi în perioada suferinţelor.
Viaţa întreagă este cuprinsă de suferinţă. De la naştere până la moarte: ne învăluie copilăria, tinereţile şi bătrâneţile. Cei mai mulţi dintre noi, purtăm multă suferinţă reprimată. Bărbaţii, mai ales, sunt înclinaţi să ascundă acest sentiment atunci când îl au, pentru că este considerat nedemn şi nebărbătesc ca un bărbat să plângă. Majoritatea dintre noi se tem de cantitatea mare de suferinţă pe care o suprimă. Aceşti oameni sunt îngroziţi că vor fi înghiţiţi şi copleşiţi de suferinţă, dar, după, cum spunea un mare înțelept al lumii „ Măjoritatea oamenilor se tem de suferință. Dar suferința este un fel de mâl care ajută ca floarea de lotus a fericirii să crească. Lotusul în mâl înflorește”. Iar în sufletul omului înflorește adevărul și cunoașterea de sine care, mai apoi, duce la fericire.
Suferinţa continuă care se concentrează pe o anumită pierdere este cauzată de refuzul de a accepta starea, de fapt, respectivă şi de a permite suferinţei să se autoconsume. Cu cât renunţăm să ne opunem acestui sentiment, reuşim să îl depăşim mai repede.
In ultimul timp, oamenii sunt, din ce în ce mai mult, creaturi misterioase. Veşnic nemulţumiţi, cu prea multă durere şi prea puţine plăceri, cu sufletul veşnic frământat (un noian de gânduri) precum este marea învolburată. Ori de câte ori omul caută satisfacţie, plăcere, armonie dă peste dezamăgire dureroasă, cee ce duce, inevitabil, la stări de deprimare și suferință.
Fericirea, ce ne poate aduce norocul, cu reuşită, sunt numai popasuri scurte, puse în lunga cale a suferinţelor, pentru ca aceasta să nu devină obişnuiţă şi prin marea oboseală, să tocească raţia sufletului şi astfel să înlăture efectele mântuitoare ale pocăinţei şi regretului. Singurele mijloace ale ascensiunii noastre morale până la obţinerea purificării desăvârşite.
Trebuie să înţelegem că noi nu suntem trup muritor. Trupul aparţine lumii materiale. Noi, suntem suflete nemuritoare, cel care niciodată nu moare. Este foarte important să înţelegem acest lucru cât mai curând în viaţă. Când trupul este bolnav, putem să-l însănătoşim prin putere. O dată ce am înţeles acest lucru, jumătate din slăbiciunea pe care o trăim zilnic va fi tămăduită. O dată ce ai înţeles că eşti suflet nemuritor care sălăşluieşte în acest trup, niciodată nu te vei teme de moarte. De asemnenea, este important să înţelegi încotro te îndrepţi.
Această lume este un loc unde se desfăşoară călătoria şi aici te afli doar vremelnic. Prin urmare, nu ar trebui să-ţi iroseşti tot timpul adunând bani şi construind palate. Toţi regii mari care au construit palate impunătoare, au plecat şi le-au lăsat în urma lor. Nu aduna lucruri materiale aici, faceţi precum a spus Hristosul cel Viu şi Jertfelnic: “Adunaţi-vă comori în ceruri, unde nici moliile, nici rugina nu pot să le distrugă”. Inţelege acest lucru şi te va cuprinde durerea procesării pierderilor personale.
In domeniul uman, totul este temporar, tranzitiv şi evolutiv. Nimic din lumea materială nu poate fi al meu. Totul aparţine lui Dumnezeu, în consecinţă, tot ce este considerat ca fiind “al meu” sau că îmi aparţine, reprezintă o condiţie temporară, inclusiv corpul uman. Dominaţia se referă doar la control, este vorba de dominaţia care guvernează, dar nu stăpâneşte.
Ataşaţi-vă mai mult de Dumnezeu decât de oameni, obiecte, condiţii sau situaţii tranzitorii. Trebuie să renunţăm la a adora suferinţa pentru a atinge perfecțiunea și adevărul.
Mesajul Hristosului cel Viu şi Jertfelnic este cel al jertfei şi iubirii, nu a fost niciodată unul al morţii, ci al Invierii. Oamenii care se identifică cu propriul trup – materialiştii puri – îl privesc pe Iisus pe cruce, ca pe un trup suferind şi din această cauză nu pot înţelege că numai prin Iubire şi Jertfă, ajungem la mântuire. “In iubire nu există frică, căci iubirea desăvârşită alungă frica” (Ev.Ioan). Dacă ai putea să ai iubire desăvârşită faţă de oameni, faţă de tine însuţi, frica va dispărea.
Noi suntem creaţi să fim fericiţi, dar nu putem gusta această fericire, nu o putem înţelege fără o pregătire suficientă. De aceea, trebuie, să suferim, ca să putem ajunge desăvârşiţi, lepădându-ne de toate deşertăciunile, de fericirile deşarte şi ajunși, odată la desăvârşirea morală, să putem gusta din fericirea veşnică. Viața adevărată nu este una imună la tristețe, ci una în care suferința contribuie la dezvoltarea noastră armonioasă și adevărată, precum spune Emil Cioran : „ Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn”.
Pr,Dr, Radu Ilaș
Urmăriți-ne pe Telegram
