Un grup de intelectuali români din Cernăuți a participat la colocviul „Durata românească. Libertate și conștiință” de la Mănăstirea Putna

A XVI-a ediție a colocviului anual dedicat memoriei acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta s-a desfășurat în perioada 21–24 august la Mănăstirea Putna, cu tema „Durată românească. Libertate și conștiință”. Agenția BucPress din Cernăuți publică în continuare o serie de relatări zilnice despre colocviul internațional, semnate de jurnalista Maria Toacă.

DE LA MAICA BENEDICTA ULTIMELE CUVINTE: ”SĂ-L APĂRAȚI PE MIHAI”

Să-l apărăm, a lăsat testament Maica Benedicta pentru dăinuirea generațiilor viitoare de români, pentru că El, Poetul național și partea cea mai bună a sufletului nostru, de-a pururi ”ne ocrotește”. La Mănăstirea Putna 20 august și 5 mai sunt zilele în care se adună “pâlcul de credincioși ai memoriei Maicii Benedicta”, cum îi numește părintele stareț, Arhimandritul Melchisedec Velnic pe cei aleși, chemați de Dumnezeu la slujba de pomenire a unor oameni dragi ce nu mai sunt. La 20 august 1920 la București s-a născut Zoe Dumitrescu Bușilenga, nobila doamnă care și-a consacrat viața lui Mihai Eminescu, a trăit și a osârduit ca românii să-l cunoască în profunzime, ultimele cuvinte ale academicianului Zoe Dumitrescu Bușulenga, plecată la Domnul ca mohahia Benedicta fiind ”Să-l apărați pe Mihai”. 5 mai este ziua când Maica Benedicta – academician Zoe Dumitrescu Bușulenga, a plecat la Domnul, cu dorința să fie înmormântată la mănăstirea Putna, dacă va muri la Văratec sau oriunde în altă parte, afară de București. S-a întâmplat ca pământul Putinei să aibă onoarea de a-i fi casa de veci. Din 2006, în fiecare an la 5 mai, la Mănăstirea Putna se tine slujba de pomenire și parastasul în memoria acestei personalități, așezate în pământul Bucovinei “ca un bob de grâu, ce rodește darul culturii”, de la care se învață “să nu ne pierdem verticala”.

În acest an, având onoarea să particip la slujba de pomenire, la mormântul Maicii Benedicta, am cunoscut-o pe monahia Eufrusinia de la mănăstirea Văratec, care i-a stat de veghe la patul de suferință, până în ultimele clipe ale vieții. “Îmi spunea că vede o lumină mare pe tavan, mă întreba dacă o văd și eu. Vedea și un tânăr foarte frumos, care vroia să-i spună ceva, dar nu-l auzea”, mi-a povestit maica Eufrusinia, invitându-mă la Văratec unde academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga a devenit maica Benedicta.

Cu dorința de a ajunge și la Văratec, cu recunoștință față de Fundația ”Credință și Creație” (președinte interimar Teodora Stanciu), am participat la Sfânta Mănăstire Putna, la comuniunea de credință întru memoria academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga, unde vibrează continuitatea idealului eminescian în Durată românească de libertate și conștiință – Colocviul anual de la Putna, ca un omagiu adus celor doi intelectuali umaniști români și europeni deopotrivă, încrezători în libertatea gândirii și în forța cuvântului: acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta (1920-2006) și acad. Dan Hăulică (1932-2014).

ÎNTÂLNIRE CU MARILE VALORI ALE NEAMULUI LA SFÂNTA MĂNĂSTIRE PUTNA

Sfârșitul Sfintei Liturghii din duminica de 21 august a fost deosebit la Mănăstirea Putna. Părintele stareț, Arhimandritul Melchisedec Velnic a anunțat deschiderea celei de-a XVI-a ediții a colocviului consacrat ilustrei personalități, academicianului Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta, care tradițional adună oameni cu credință adâncă, trăitori în universul creației eminesciene, pe același sacru tărâm în care și-a mistuit sufletul distinsul eminescolog. Mesajul serviciului divin din această duminică a fost adresat tinerilor părinți, ei fiind îndemnați să-și crească copiii în credință și dragoste de neam, modele servindu-le academicienii Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dan Hăulică, dar și de curând plecatul la Domnul Vasile Tărâțeanu. Pomenindu-l pe regretatul nostru Vasile Tărâțeanu, cucernicul stareț a rostit un călduros cuvânt pentru încurajarea românilor din nordul Bucovinei, unde “sunt sute de sate și biserici românești și preoții slujesc în limba română , rău năpăstuită “. Chemându-i pe enoriași să vină cu o lumânare și o floare la mormântul maicii Benedicta, părintele stareț s-a rugat să ne păzească Dumnezeu de tot ce ne desparte și ne dezbină.

După masă, în Biserica Mănăstirii a fost oficiat Tedeum-ul în memoria marilor români, profunzi in credință, de la care învățăm ce înseamnă “a crede și a dărui drept”, ce înseamnă sacrificiu pentru tot ce e valoros și …fascinanta expresie găsită de Arhimandritul Melchisedec la Dan Hăulică și rostită prima dată în predica de la 21 august: “Ce semnificație poartă vorba “mâncărime creatoare?”. E o neliniște, o permanentă frământare a oamenilor cu har care dă naștere la minuni, acel “adânc ce numai adânc cheamă”. La mormântul Maicii Benedicta, însă, ne-am întâlnit cu liniștea, eterna pace venind și de la zâmbetul candid al Cristinei, micuța nepoțică a lui Dan Hăulică , pentru care “mâncărimea creatoare” e hăt înainte. Și răul despre care ea încă nu știe este lăsat să obosească.

CA ÎNTR-O BISERICĂ, LA ALTARUL FRUMOSULUI ROMÂNESC DE LA CENTRUL CULTURAL “IACOB PUTNEANUL”

Durata românească este transmisă de la Sfânta Mănăstire Putna și prin miracolul divin al operelor de artă. Mai mulți români din nordul Bucovinei, invitați de Fundația “Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta”, la ediția XVI consacrată distinsei personalități, am avut bucuria de a pătrunde în frumosul românesc adunat în expoziția de pictură inaugurată în luna mai la Centrul Cultural “Mitropolitul Iacob Putneanul” de pe lângă Mănăstirea Putna.

Părintele stareț Melchisedec ne-a facilitat și de data aceasta pătrunderea în tainele lucrărilor expuse, comentând in duet cu criticul de artă Oliv Mircea, realizatorul acestei extraordinare colecții consacrate memoriei academicianului Dan Hăulică la 90 ani de la naștere. Ambii prezentatori au invocat aura locului, a locului de unde au fost luate și unde sunt expuse tablourile, expoziția alcătuind un poem al sacrului în creație. Totodată, acest omagiu adus marilor personalități Dan Hăulică și colecționarului dr. Sorin Costina e și o lecție pentru artiștii care vor să-și expună lucrările. O lecție despre sublimul simplității și al smereniei în artă, adevăr exprimat în mica sculptură de piatră “Conversând cu iarba” a artistului Vasile Goroduz, care ne duce cu inima spre nevăzutul din apropierea noastră. Îi aveam printre noi și pe câțiva autori ai lucrărilor expuse – Horia Paștina, Dacian Andoni, împreună aplecând-ne și apropiindu-ne mai ușor de marele nevăzut al miracolului artistic.

CIREȘE AMARE” DIN POMUL SUFERINȚELOR ROMÂNILOR DESPĂRȚIȚI DE PATRIE

A doua zi a colocviului “Durată românească. Libertate și conștiință”, desfășurat la Mănăstirea Putna, s-a încheiat târziu de tot, cu marea de amar adusă de participanții din nordul Bucovinei. Nu știu dacă vor avea somn ușor în această noapte cei care au ascultat comunicarea acad. dr. Alexandrina Cernov despre “Cultul memoriei ca stare de spirit. Reprezentări contemporane și amintiri târzii”, despre permanențe românești la trei generații, despre cum se falsifică și se mutilează istoria, precum și despre datorita de a ne scrie cu demnitate propriul destin.

De asemenea, prezentând noua ediție a celor două volume din colecția “Destin bucovinean”, consacrate masacrului de la Fântâna Albă și Bisericii românești din nordul Bucovinei, alcătuitoarea a menționat ajutorul părintelui stareț Melchisedec, volumele, ca și cele precedente, văzând lumina tiparului la Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna. Mărturiile din volumul “Fântâna Albă” și-au găsit o cutremurătoare expresie în filmul documentar realizat de președintele Societății “Golgota” Vasile Răut – “Cireșe amare”, cu protagonistele Aurora Bujeniță din Mahala, plecată de vreo doi ani la Domnul, și Ortanța Robu din Buda Mare, care se apropie de jubileul de 95 de ani.

Prin suferințele îndurate la o vârstă fragedă în exilul siberian aceste două femei întruchipează prin excelență și durata, și conștiința românească, dar mai ales dorul de libertate al românilor înstrăinați. Ora fiind foarte târzie, nu mai era timp pentru dezbateri, cum se obișnuiește după fiecare compartiment de comunicări. Dar nici loc pentru cuvinte nu mai era, numai lacrimile vorbeau după acordul final al filmului. Am ținut, totuși, să-i fac atenți, să-i rog pe frații români să nu spună, în contextul evenimentelor tragice din Ucraina, că istoria se repetă, atunci când se referă la martirajul conaționalilor din nordul Bucovinei în primii ani de ocupație sovietică.

CLOPOTELE DE LA PUTNA NE DAU DE ȘTIRE:  PRIN DURATĂ ȘI LIBERTATE CULTURA ROMÂNEASCĂ ESTE NEMURITOARE

Cu rugăciune și buna dimineață pentru o zi senină de la Părintele Arhimandrit Melchisedec, cu ecoul mesajului transmis seara târziu din inima rănită a românilor nord-bucovineni a început sesiunea de marți a Colocviului “Durată românească. Libertate și Conștiință”, moderată de prof. univ. ( Iași), Lucia Cifor, o doamnă foarte sensibilă la durerile fraților cernăuțeni și dornică de a le cunoaște, după cum am înțeles din câteva vorbe schimbate cu Dumneaei.

Voi încerca să concentrez în câteva cuvinte substanța comunicărilor și discuțiilor din jurul lor, care ne fac să credem în durabilitatea valorilor românești atât timp cât la Putna arde candela la mormântul lui Ștefan cel Mare, se editează cărți, se adună ziditori de conștiință, se unesc în continuitatea idealurilor naționale oameni care nu se despart de Dumnezeu. Diversă, tematica comunicărilor se înscrie sub genericul “Apară, Doamne, poporul român”, așa cum l-au apărat personalitățile evocate de conferențiari – regretații academicieni, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Dan Hăulică, ambii “o coloană de susținere a culturii românești”.

“L-am iubit și prețuit, pentru că el ne-a iubit “, a spus starețul mănăstirii Putna despre Dan Hăulică, omul de la care învățăm să vedem sublimul dumnezeirii în cele mai simple lucruri. Prezent în toate a fost duhul lui Eminescu, invocat și prin darul adus de la București Mănăstirii Putna de acad. Mircea Dumitrescu – volumele din monumentala colecție a manuscriselor eminesciene. De oriunde am porni, oricare ne-ar fi scopul întâlnirilor , tot la Eminescu ajungem și în universul spiritualității eminesciene ne solidarizăm speranțele la viitorul nostru împreună.

DESPRE NOI, ROMÂNII DIN NORDUL BUCOVINEI, PENTRU CEI CARE NU ȘTIU

După cum a ieșit la suprafață la tradiționalul colocviu de la Mănăstirea Putna, consacrat marilor personalități ale culturii românești, academicienii Zoe Dumitrescu Bușulenga și Dan Hăulică, frații din Țară nu prea știu despre problemele cu care se confruntă conaționalii din jurul României, în special românii din actuala regiune Cernăuți. În mod naiv, ei cred că după războiul declanșat în Ucraina, datorită susținerii necondiționate din partea României a poporului ucrainean vecin, condiția românilor autohtoni din Ucraina se va schimba spre mai bine. Drept dovadă că se știe puțin despre noi poate fi și interesul cu care au fost ascultate comunicările conferențiarilor dr. Mircea Diaconu, prof. univ. Suceava, acad. Alexandrina Cernov, conf. univ. Cristina Paladean, șefa Catedrei de Filologie Română și Clasică a Universității Cernăuțene, politologului, lector univ. Marin Gherman.

Tangențe cu trecutul Bucovinei a avut și tematica abordată de prof. univ. din Brașov, Adrian Lesenciuc, care, vorbind despre Școala Ardeleană Ortodoxă, a făcut referiri la preotul Iraclie Porumbescu din Bucovina. Un împătimit de trecutul Bucovinei, cu mare drag de Cernăuți, este profesorul și scriitorul sucevean Mircea Diaconu, care, referindu-se la personalitatea folcloristei Elena Niculiță Voronca, la “detrunchiatul” Bucovinei , arboroseanul Zaharie Voronca, a pus în discuție problema rutinizării populației române din Bucovina.

Accente esențiale referitoare la valențele academice și continuitate istorică privind studierea limbii române la Universitatea din Cernăuți a abordat dr. Cristina Paladean, punctând problemele cu care se confruntă în calitatea-i de șefă de catedră. Completând subiectul, Eugen Pătraș, vicepreședintele Centrului Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi”, Cernăuți, a atins vechea problemă a divizării neamului nostru în români și moldoveni și a absurdității cu care autoritățile ucrainene promovează existența limbii moldovenești, care numai în Ucraina e la modă, căci în Republica Moldova s-a recunoscut identitatea limbii române cu a celei așa-numitei moldovenești. Un viu interes a generat analiza competentă a tânărului politolog Marin Gherman, referitoare la “Românii din Ucraina și războiul: aspecte geopolitice, social – demografice și confesionale”.

Luările de cuvânt și de atitudine, ce au urmat după răstimpul acordat nordului Bucovinei au pus în evidență faptul că nici cei mai apropiați frați români din Țară nu cunosc situația reală în care se află astăzi minoritatea românească din Ucraina. Și deoarece mai apropiată îmi este lirica decât politica, n-am găsit o expresie mai concretă a situației noastre decât aceste versuri din poezia “De la noi” de Octavian Goga: “Noi suntem drumeții piticelor vremi/ Pitici în putință și-n vrere,/ Copii fără sprijin , ne scurgem viața/ Din dor și din nemângâiere.// Măria Ta, suntem bătuți de nevoi;/ La noi în zadar ară plugul,/ Căci holdelor noastre cu spicul de aur/ Străinul le fură belșugul”.

CER ȘI PĂMÂNT ROMÂNESC, LA SALAȘ, PENTRU HUȚULII OCROTIȚI DE STAREȚUL MĂNĂSTIRII PUTNA, ARHIMANDRITUL MELCHISEDEC VELNIC

Și a dat Dumnezeu să deschidem ferestrele spre o dimineață liniștită, după ploaia torențială și furtuna năprasnică dezlănțuită în miez de noapte. Începea ziua de miercuri, 24 august, înscrisă în programul Colocviului ”Durată românească. Libertate și conștiință” cu un pelerinaj la Schitul Sfântul Ilie din cătunul Salaș, aflat sub oblăduirea Mănăstirii Putna. Liberi cu duhul, după cele trei zile de discuții în jurul personalităților luate drept modele de conștiință națională, dornici de a poposi și pe alte tărâmuri sacre ale Bucovinei, aveam un sentiment de teamă că nu vom reuși să ajungem pe crestele munților, unde Sfântul Ilie și-a găsit sălaș, într-o mică, dar splendidă prin arhitectura tradițională a locului, biserică. Făcuse ceva stricăciuni calamitatea naturii în cimitirul Mănăstirii, răsturnând un copac din rădăcină peste morminte.

Totuși, l-am văzut pe părintele stareț Melchisedec binecuvântând masa zilei de post, fără întristarea ce-o așteptam pe chipul său. Având de înfruntat furtuni și mai avane în viața-i monahală, a primit senin această încercare, chiar ne-a ”servit” o glumă în locul desertului, anunțându-i pe participanții colocviului că are nevoie de brațe de muncă, din care cauză se amână pelerinajul. Cu toții eram gata să-i urmăm chemarea, dar și cu mai mare bucurie am pornit spre Salaș, pe un drum frumos asfaltat, prin comunele Vicovul de Sus – Straja – Fălcău – Brodina – Nisipitu – Lupcina – Măgura, până la Izvoarele Sucevei, localități gospodărește așezate. Și ce noroc ne-a pălit pe cei din primul microbuz să-l avem de ghid chiar pe sfătosul părinte Melchisedec!

În cele circa două ore de drum ne-am plimbat prin istoria pitoreștilor așezări, iar noi, românii sosiți din partea cealaltă a Bucovinei, de după dealuri și pădurea ce ni se ridica în față, am simțit că avem un scut de încredere. Pe tot parcursul drumului părintele stareț a avut grijă să ne spună în care parte a rămas Putna: ”Am luat-o pe apele Sucevei, prin Vicovul de Sus, ajungem la Laura, cu oameni harnici, cu neveste iscusite în arta broderiei. Și-au făcut mândre gospodării umblând prin Polonia cu broderiile lor.” La Laura am avut fericirea să văd aievea legendara Biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe, ctitorită de istoricul Ion Nistor, altarul căreia a salvat de osânda regimului comunist manuscrisul Istoriei Bucovinei, lucrare apărută în 2003, la trei decenii după moartea autorului. Când treceam prin Straja (cea din cântecul cucului: ”Munților cu creasta rară, nu lăsați Straja să piară…”), aflăm că e un sat cu oameni mult respectați și iubiți de starețul Putnei, pentru că sunt primii săritori la nevoie, întotdeauna întind mâna de ajutor mănăstirii. ”Veneau câte 20-30 de bărbați la cosit, când nu aveam tehnica necesară, și acum ne ajută la muncile câmpului”, îi laudă gospodarul Putnei, făcându-ne atenți la calea ferată, ce trece prin Falcău spre Seletin-Putila, adică ajungea până la Putila de astăzi în timpurile când Bucovina era întreagă și România mai mare. Tot prin aceste locuri, pe la Brodina, pictorul Constantin Flondor, refugiat cu părinții din Cernăuți în iunie 1941, a făcut simbolica fotografie a drumului de fier, baricadat de ”Imposibila întoarcere”.

Și cum să nu amintească Cucernicul Părinte de Ștefan cel Mare, apărătorul, cu sabia și crucea, al acestor minuni pământești, căci, spune Sfinția Sa, ”datorită drept credinciosului Voievod islamizarea Europei a întârziat cu vreo 500 de ani”. Mai departe, când intram în Ulma, părintele ne-a întrebat dacă știe cineva ce înseamnă ”Harabusta”, căci treceam prin valea Harabustei, cu dealuri pline de cioate – trunchiuri rămase de la copacii răsturnați cu ani în urmă de o furtună mai grozavă decât cea din noaptea trecută la Putna.

La Lupcina aflăm de la eruditul ghid cum s-au înmulțit huțulii pe acest picior de plai: ”Au fugit când s-a pus granița pe aici, prigoniți de teamă, de teroare…”. Teama și teroarea, după cum i-au mărturisit bătrânii din așezările huțule  îi urmăreau nu numai din partea puterii, ci și a răzvrătiților contra regimului. Omul pașnic, creștinul care vroia, pur și simplu, să trăiască și să-și câștige bucățica de pâine se pomenise între două focuri. În aceste locuri retrase fugarii și-au găsit liniștea. Pentru mângâierea și mântuirea sufletelor lor, dar și ca loc de refugiu și reculegere pentru călugării de la Mănăstirea Putna a fost înălțat în cătunul Salaș schitul S. Ilie. ”Istoria bisericuței, povestește starețul Melchisedec, începe de mai demult, încă înainte de anul 1989. A fost un moș Dumitru Cureș, pasionat de dorința de a construi un lăcaș închinat lui Dumnezeu, pe acest loc unde a fost înmormântat pe timp de iarnă un creștin și avea o cruce la mormânt. Pe acest teren, moștenit de moș Dumitru de la părinții săi, aflat în cătunul Salaș din satul Măgura, comuna Ulma, stăpânul a vrut să facă un paraclis. Autoritățile comuniste au aprobat cu greu construirea unei mici capele, punând condiția ca în micul loc de închinare să nu încapă mai mult de șase persoane”.

După 1990, Dumitru Cureș a construit o biserică de lemn și câteva dependințe. Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen i-a încredințat starețului Mănăstirii Putna ca acestea să fie organizate ca Schitul Salaș, pus sub ocrotirea Sfântului Proroc Ilie și să aparțină duhovnicește și administrativ de Mănăstirea Putna. Respectându-se tradițiile huțulilor, slujbele religioase sunt oficiate după calendarul pe stil vechi. În 2001, călugării mănăstirii au început construirea unei clopotnițe și a unei biserici de lemn mai potrivite pentru slujbe. Oamenii locului trăiau în condiții austere de sărăcie-lucie, în tot satul era un singur tractor. Preluând schitul, obștea mănăstirii Putna condusă de starețul Melchisedec Velnic a asfaltat drumul spre Salaș, le-a dat oamenilor șansa nu doar de a-și întări sufletele cu credință, ci și a-și îmbunătăți condiția materială. Astăzi acel unic tractor e ca o piesă de muzeu, căci apoape la fiecare poartă stă câte o mașină.

În 2009 au fost începute lucrări ample de refacere și de extindere a schitului. Bisericuța existentă a fost înlocuită cu o biserică mai mare, tot de lemn. Pășind în interiorul bisericii, ne-am închinat la sfintele icoane, despre care părintele stareț povestește că au fost pictate la mănăstire, tot acolo fiind  executate și ornamente sculptate în lemn. În Biserica, sfințită la 30 iulie 2017, de către Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, slujbele sunt săvârșite de către preoții de la Mănăstirea Putna. Cucernicul nostru ghid ne-a lăsat să admirăm în pace înălțimile, să urcăm în clopotniță, să ne atingem de monumentalul clopot din fața bisericii. În pridvorul căsuței parohiale, profesorul Gheorghiță Geană din București, în armonie cu peisajul și atmosfera de sacralitate, și-a scos fluierul dintr-un ascunzis al sufletului, doinind melancolic dorul de un ”Blând Păstor”, după care nu mai simțeam foamea provocată de aerul tare de munte. Dar ne așteptau hribii, culeși de doi băieței întâmplător apăruți în calea noastră, apoi gătiți după arta culinară a fraților-monahi, aburea mămăliguța și soarele amiezii își revărsa aurul peste verdele etern al brazilor.