Există în război o tăcere care nu se aude la știri. O tăcere care nu se vede în rapoarte, nici în statistici. Este tăcerea caselor în care cineva nu s-a mai întors. Tăcerea meselor rămase cu un scaun gol. Tăcerea copiilor care întreabă și nu primesc răspunsuri… Într-o astfel de tăcere trăiește de mai bine de doi ani familia Psariuk din Cernăuți… Jurnaliștii de la audiovizualul public Suspilne au ascultat bătăile acestei inimi care refuză să se stingă.
„În fiecare sâmbătă seară, timpul meu se oprește în loc. Îmi iau culorile și încep să desenez un afiș. Mă gândesc, cu fiecare linie, cum să strig mai tare către lume, cum să cer ajutor ca soțul meu să fie găsit. Aceasta a devenit, de o vreme, întreaga mea viață…”
De mai bine de doi ani, pentru Anastasia, timpul nu se mai măsoară în zile, ci în secunde de așteptare. Soțul ei poartă pe umeri eticheta rece și administrativă de „dispărut în misiune”. Doi ani în care o femeie nu a putut afla dacă inima bărbatului ei mai bate sau dacă el îndură întunericul unei captivități străine. Și totuși, dincolo de liniștea asurzitoare a autorităților, ea alege în fiecare zi să creadă. Să creadă că Oleksii se va întoarce.
În fiecare duminică, transformând durerea în rezistență, Anastasia își ia copiii de mână și iese în stradă. Un ritual al demnității, un strigăt de revoltă împotriva uitării, dedicat tuturor celor dispăruți și prizonieri.
Săptămână de săptămână, Piața Centrală din Cernăuți devine martora unei mărturii tăcute. Anastasia și copiii ei devin ei înșiși o vie statuie a speranței. În mâini țin pancarte, iar de pe pânza albă privirea lui Oleksii caută mulțimea. A dispărut acum doi ani, pierdut în vâltoarea sângeroasă din regiunea Harkiv.
Printre cei care poartă această cruce a așteptării se află și Kamila, fetița lor de doar trei ani. Oamenii din oraș au început deja să-i recunoască chipul blând.
„Ea știe deja, cu o inocență dureroasă, că duminica este ziua în care mergem la miting. A devenit respirația noastră, nu mai putem concepe să nu fim acolo. Cu o seară înainte, desenez afișe pentru mine și pentru copii: pentru ea și, dacă vin și băieții mei mai mari, Arsenii și Matvii, pregătesc și pentru ei.”
Amintirile sunt singurul refugiu rămas intact. Anastasia își amintește de acea zi în care tăcerea lui a durat prea mult. A sunat-o abia spre seară, cu vocea grăbită a celui care știe că pășește în necunoscut. Era în Harkiv și urma să plece în misiune.
Oleksii servea în Brigada 82. Pe front, nu a dat niciodată înapoi: a fost șofer, a reparat mașini, a privit prin lunetă și a curățat pământul ca genist. Îmbrăcase uniforma încă din 2019, legându-și destinul de cel al țării.
„M-a sunat la ora șapte seara și mi-a spus simplu: Rugați-vă pentru mine. I-am răspuns cu toată ființa mea: Te vei întoarce!. Dar el a șoptit: Nu știu… Poate peste trei zile, poate peste cinci, poate peste zece. Sau poate o să te sune altcineva… Și acel cineva a sunat. Mi-au spus doar atât: a dispărut.”
Era data de 14 mai 2024. Pământul ars din Vovciansk, regiunea Harkiv, a înghițit orice urmă a lui Oleksii în timpul unei lupte crâncene.
Un camarad i-a povestit mai târziu cum iadul s-a dezlănțuit într-un schimb de focuri. Oleksii intrase într-o clădire pentru a se adăposti, însă cerul era stăpânit de o dronă rusească. O grenadă a căzut, iar totul a fost cuprins de flăcări.
„Erau șase în acea casă. Trei au dispărut fără urmă, trei au reușit să iasă. A fost o evacuare sub foc, erau răniți, dar pe soțul meu nu au mai putut să-l scoată de acolo… Însă eu simt, dincolo de orice logică militară, că este în viață. Speranța aceasta s-a născut acum doi ani și a rămas neatinsă. Îl voi căuta până la ultima mea suflare.”
Anastasia a fost pe la spitale, a privit în ochii răniților, le-a arătat fotografia lui Oleksii ca pe o icoană a salvării. Nimeni nu l-a recunoscut.
Apoi, s-a izbit de un alt zid, cel al resemnării celorlalți: „M-am întâlnit acasă cu un alt camarad de-al lui. Când m-a văzut, mi-a spus direct: Amintire veșnică camaradului nostru. Am simțit că înnebunesc, am început să strig: De ce spui asta? De unde știi?. Mi-a spus că Oleksii nu mai este. L-am strâns cu întrebările, i-am cerut dovezi. Nu avea nimic. Nicio poză, niciun video. Doar mi-a spus: Am văzut eu...”
Dar o soție care iubește nu crede morții fără dovezi. Pe canalele rusești de Telegram, Anastasia a găsit o fărâmă de lumină: în acea zi, la scurt timp după începerea luptei, soldați ucraineni fuseseră luați prizonieri. „La 16:20 a început focul, iar la 17:00 se făceau deja arestări. Știu că soțul meu e acolo, în viață, în captivitate”, își spune ea, transformând această ipoteză în singurul stâlp al existenței sale.
Viața ei se scurge acum pe ecranul unui telefon. Ziua începe și se termină scotocind internetul, cu teama agonizantă de a nu rata secunda în care ar putea apărea chipul lui. Noaptea, când lumea adoarme, Anastasia recitește mesaje vechi de ani de zile, căutând printre cuvinte semne pe care poate nu le-a înțeles atunci.
Disperarea ei a atras însă și pe escrocii care au simțit miros de durere:
„M-a sunat pe WhatsApp un număr de Rusia. Când am auzit Bună ziua, mi s-a tăiat respirația. M-au întrebat rece: Cine vă este Psariuk Oleksii Viktorovici?. Am răspuns printre lacrimi: Este soțul meu. Mi-au spus că este prizonier la ei și că îmi trimit o fotografie.”
I-au cerut bani pentru a-i acorda treizeci de minute de convorbire, amenințând că, în caz contrar, îi vor tăia urechile. Însă dragostea are ochi ageri. Privind dincolo de groaza inițială, Anastasia a observat detaliile artificiale: fotografia era o minciună grosolană creată de Inteligența Artificială. Bărbatul din imagine nu era Oleksii al ei.
În ultima lui zi, Oleksii luase cu el două telefoane, actele și un mic obiect cu o valoare uriașă: un breloc.
„Avem brelocuri pereche – două jumătăți ale aceleiași inimi. Una era la el, una la mine. O purta mereu cu el, ca pe o amuletă. Nu mi-au returnat nimic din toate acestea… Doar hainele lui. Pantalonii și tunica militară.”
Acea tunică nu a atins niciodată apa și săpunul. Anastasia refuză să o spele. În fibrele acelei stofe aspre s-a refugiat, neatins de război, însuși mirosul soțului ei. Este ultima lui îmbrățișare fizică.
Fetița lor, Kamila, adoarme în fiecare seară cu certitudinea curată a copiilor: „Tata o să vină acasă”.
„Și eu simt asta, în fiecare fibră a corpului meu. Eu nu l-am îngropat. Nu există nicio potrivire de ADN și, slavă Domnului, sper să nici nu existe. Kamila a dat probe, eu am mers la poliție, am privit trupurile neînsuflețite aduse de pe front… El nu era acolo. Oleksii nu este printre morți.”
Pentru Anastasia, absența dovezilor nu înseamnă sfârșitul speranței…
În fiecare dimineață își verifică telefonul. În fiecare seară recitește mesaje vechi, fotografii și postări publicate cu doi ani în urmă…
Poate că a ratat un detaliu, poate că există o informație care încă nu a fost observată, poate că mâine va veni vestea pe care o așteaptă…
Până atunci, femeia și copiii ei continuă să iasă în piață, cu fotografii și pancarte în mâini, pentru că dragostea nu renunță, iar speranța nu capitulează. Pentru că undeva, în sufletul unei fetițe de trei ani, există o singură dorință care nu s-a schimbat niciodată: „Vreau să-l îmbrățișez pe tata”
sursă foto: Suspilne Cernăuți / Anastasia Psariuk, alături de fiica sa, la o acțiune de susținere a prizonierilor în Cernăuți
Leonid Parpaut
