„Al doilea Crăciun în captivitate” Povestea soției unui militar ucrainean , care s-a refugiat în orașul Cernăuți

”Soțul meu a apărat orașul Mariupol și întreprinderea Azovstal, de unde a fost luat prizonier, așa cum spuneau atunci autoritățile că ”ei sunt evacuați…” Li s-a promis că va dura cel mult  trei luni, dar s-a dovedit a fi captivitate, și în luna aprilie vor fi deja doi ani…”, a declarat într-un interviu pentru audiovizualul public Suspilne, soția unui militar ucrainean care se află în prizonieratul din Rusia.

Olga Zolotariova, soția militarului prizonier: ”În prima zi, băieții ieșeau din Azovstal sub supravegherea Crucii Roșii. Apoi au fost duși încolo, spre Olenivka. Soțul meu a ieșit pe 18 mai, am văzut un videoclip cu el… Și apoi a fost încă două zile de evacuare. Când toți au ieșit, i-au transportat pe toți în Olenivka. Acolo au fost condiții groaznice, știu despre acesta de la băieții ce au revenit acasă în cadrul schimbului de prizonieri. Acolo erau închiși într-o cameră foarte mică, dormeau practic în picioare… Oare aceasta poate fi numit somn? Apoi au fost transportați în alte colonii din așa-numitele republici LNR/DNR. Nu știu multe lucruri, dar în momentul exploziei la Olenivka, bărbatul nu era acolo. Am aflat despre aceasta mai târziu de la băieți. Aveau condiții oribile, spațiu foarte mic și stăteau acolo înghesuiți, atât șezând, cât și stând în picioare. Nu poți numi mâncare ceea ce li se dădea…  Era ceva un amestec de pe podea… poate niște terci sau altceva fiert. Au fost bătuți, cu șocuri electrice, bastoane. Erau într-adevăr condiții groaznice.

Înainte de a ajunge la Azovstal, au fost în port, am vorbit cu el la telefon. S-au mutat de acolo, a fost o contraofensivă la Azovstal. I-am trimis scrisori și scrisorile nu ajungeau acolo, iar băieții eliberați, care au revenit acasă mi-au spus că nu primeau scrisori acolo.

-Și despre ce ați scris?

-Ei bine, ce să scriu? Am scris că mi-e dor de el…. Nu puteam scrie prea mult, prea multe în acele scrisori.

În toată Ucraina erau proteste, în toate orașele mari. Straniu, la Cernăuți nimeni nu a protestat… Am organizat noi, să reamintim societății despre prizonierii noștri, pentru ca guvernul să nu uite despre schimbul de prizonieri. Conducerea țării noastre trebuie să discute cu o a treia țară, ONU  nu ar trebui, pur și simplu, să fie îngrijorată…

-Știți unde se află în prezent soțul dumneavoastră?

-Am aflat de la cei eliberați, în așa-numita republică LNR. Soțul meu a servit în unitatea  23-a a Gărzii de Coastă a Serviciului de Grăniceri al Ucrainei. Ultima oară am vorbit cu el pe 18 mai 2022… A fost așa, o conversație de zece secunde și el mi-a spus că  totul va fi bine. Vor reveni acasă de curând… I-am spus: ”Oare e posibil așa ceva? Ce e cu acea evacuare”? și el mi-a spus: ”Da, sunt dus încolo împreună cu toții”. I-am spus: „Bine, nu există alte variante?” – ”Nu, doar așa”.

Mă ocup acum de educația copilului, încerc doar lui să-i acord atenție. Acum copilul știe deja unde este tatăl. Ei bine, el înțelege totul, îi spun așa cum este. Acum parcă mă simt mult mai bine, după doi ani… Dar este foarte, foarte greu să te uiți la copil… Soțul înainte de captivitate, prin 2014, pe atunci încă nu ne cunoșteam – a fost pe o navă. Patrulau în apropierea noastră, în zona Mariupolului… Și în acea perioadă rușii au împușcat în navă, soțul meu era acolo. Corabia a luat foc și soțul era în flăcări, a suferit arsuri de 40%, a fost transportat cu elicopterul la Odesa, unde i s-a făcut un transplant de piele. Deci, el a suferit deja…  Înțeleg că el nu va mai fi la fel cum era, dar, eu îl voi iubi așa cum este, vom lupta pentru revenirea lui acasă din prizonierat… Sper că își va revedea copilul…”