Arcadie Suceaveanu despre Vasile Tărâțeanu: „Inimă mai mare decât trupul”

Îmi vine greu să accept evidența, nu mi se întoarce limba să convertesc timpul verbelor, în dreptul numelui lui Vasile Tărâțeanu, la timpul trecut: a fost, a scris, a luptat, a visat… Deși vizitat tot mai insistent de perfide maladii, poetul avea încă multe proiecte literare, avea forță de muncă și multă sete de viață. Spiritul său robust genera încă mult optimism și un flux energetic de invidiat.

Dar timpul nu a mai avut răbdare. Îngerul biografic l-a strigat la ceruri, unde poetul își va lua locul la masa literelor românești, alături de Grigore Vieru și Nichita Stănescu, alături de Ioan Alexandru și Ion Vatamanu, alături de Liviu Damian, Vasile Levițchi, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag, Anatol Codru, Gheorghe Vodă,  Grigore Bostan, Vitalii Kolodii, Mircea Lutic și atâția alți colegi și prieteni de ideal poetic și crez național.

Parcă mai ieri, adunați sub flamura poeziei și a prieteniei literare la Sinăuții săi de baștină, noi, prietenii și comilitonii din plutonul bucovinean, asistați de mentorul Vasile Levițchi, îl îmbrățișam frățește sub zodia celor 30 de ani și a apariției primei sale cărți, „Harpele ploii”. De atunci, în trunchiul arborilor din pădurea de la marginea „satului cu mulți poeți”, Sinăuții-de-Jos, au crescut multe inele, iar biografia sa a înregistrat cam tot atâtea cărți de poezie și publicistică.

Astăzi, numele lui Vasile Tărâțeanu consacră un scriitor cu o valoroasă creație poetică și publicistică, dar și un exemplu moral și civic care timp de peste trei decenii s-a aflat, cu o credință nestrămutată, în slujba idealului național.

Poet, publicist, redactor fondator al ziarelor „Plai bucovinean”, „Arcașul”, „Curierul de Cernăuți”, Vasile Tărâțeanu a fost unul dintre cei care, în condiții vitrege, au menținut spiritul românesc în Nordul înstrăinat al Bucovinei. Existența sa în lumea spirituală românească a Cernăuțiului a constituit întotdeauna un adevărat „factor reactiv”, benefic și catalizator.

Poezia sa, adunată în cărți binecunoscute, precum Linia vieții (1988), Teama de înstrăinare (1990), Litanii din Țara de Sus (1995) Și ne izbăvește pre noi (1999), Pământ în retragere (1999), Dinafară (2003) ș.a., concepută și ca o formă de rezistență într-o realitate ostilă și agresivă, a cunoscut de-a lungul timpului o evoluție consecventă, cu deschideri spre tradiție și folclor, dar și spre orizonturile poetice înnoitoare, moderne.

Iar din lupta sa neobosită pentru drepturile românilor din Bucovina s-au născut mai multe cărți de publicistică, între care Iluzii și lanțuri (Craiova, 2001) – o tulburătoare cronică a rezistenței românești în fața deznaționalizării, un teribil document al abandonării de către Patria istorică a fiilor ei în angrenajele terifiante ale geopoliticii actuale.

Scrisul i-a exprimat cu consecvență și i-a redimensionat faptele civice, iar faptele pe care le-a semănat din abundență și cu necesitate în spațiul spiritual bucovinean i-a decodificat și i-a potențat cu tărie creația.

O dată cu Vasile Tărâțeanu dispar multe imagini, întâmplări, mici „farse” din anii tinereții noastre literare. În cercul nostru restrâns de prieteni, Vasilică era mai mult decât un nume – era un epitet, o definiție, semnificând, în parte sau concomitent: ambiție și ideal, neastâmpăr de spiriduș, „suflet bun la toate”, inimă  mai mare decât trupul…

A părăsit scena lumii prea devreme. Rămâne în memoria noastră imaginea lui de poet mesianic, care și-a asumat destinul Bucovinei, de „servant la o baterie de tunuri”, dar și de visător incoruptibil, om viu și spirit neînvins, construit din arcuri și scripeți.

Binecuvântată și neîntinată fie-i în veci amintirea.

Arcadie Suceveanu