Care au fost lecturile poetului Mihai Eminescu? Mărturii din Cernăuți: „Avea o fire dornică de cunoaştere şi cercetare”

„Împărtășesc fără doar şi poate admiraţia ta pentru un geniu de care nu încetez să mă mir că a putut apărea printre noi. Eu aş formula ceva mai brutal decât tine ceea ce gândesc în privinţa aceasta: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ…” (Emil Cioran, din scrisoarea către Constantin Noica)

Ce ştim astăzi despre Eminescu, „planeta” cu nesfârşit de multe necunoscute? Cum îl receptăm, cum ne aprofundăm în lectura operei şi cunoaşterea vieţii lui? Volume întregi de studii eminescologice, citite sau nu de către noi astăzi, încă nu au reușit să desăvârșească imaginea creatore a geniului eminescian. Mulți consideră, și pe bună dreptate, că este necesar de a avea un Institut Eminescu precum au germanii Institutul Ghete. Regretatul profesor ieșean Dumitru Irimia înființase la Universitatea din Iași Catedra Eminescu. Unde este ea acum? Profesorul cernăuțean, Leca Morariu, a editat „Buletinul Eminescu”. Cine din bucovineni le-a cercetat, precum și studiile lui Leca Morariu despre Eminescu. Dar ce știm despre Ilie Torouțiu? Când vom iniția o cercetare a eminescologiei bucovinene? Încă mai suntem datori în cunoașterea poetului.

Din amintirile profesorilor şi ale colegilor de la gimnaziul din Cernăuţi ştim că Eminescu avea o fire dornică de cunoaştere şi cercetare: „Naiv, veşnic râzând şi recitând pe de rost balade populare”, astfel li s-a întipărit în mintea contemporanilor imaginea adolescentului venit la Cernăuţi pentru studii. Avea o memorie excelentă. Însă în loc de a merge la şcoală el se închidea în biblioteca lui Pumnul unde studia nestingherit de nimeni. În rest, era un copil neastâmpărat: „Cât timp a urmat liceul era vorbăreţ şi vioi… avea un veşnic surâs pe buze… Acest zâmbet prielnic i-a câştigat inima colegilor săi…”. Cunoştea mai bine decât toţi istoria naţională, pentru că avea „o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi, toţi ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla” (Teodor Ștefanelli).

Pagini memorabile despre Eminescu poetul, filosoful, istoricul, publicistul ne-a lăsat istoricul Nicolae Iorga care a surprins calitățile creatoare ale poetului considerându-l ca fiind „cel mai mare înțelegător al sufletului nostru popular”.  „A iubi pe Eminescu, scria Nicolae Iorga, a-l respecta, a-l admira și a-l recomanda contemporanilor ca îndreptariu, aceasta cuprinde în sine și o altă datorie, anume datoria de a gândi și a scrie ca el. A gândi ca el, aceasta înseamnă a gândi potrivit cu cugetarea europeană, înseamnă a gândi potrivit cu misiunea deosebită pe care o are națiunea noastră  și care nu se poate confunda cu misiunea altor națiuni pe care am putea să le imităm. A sărbători pe Eminescu, aceasta cuprinde datoria  de a trăi o viață ca a lui: viața unui om care nu s-a vândut nimănui, care nu s-a folosit nici de munca, nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă întregă pentru poporul său. Aceasta înseamnă acceptarea, fără un cuvânt de protestare, a muceniciei absolute”  (Nicolae Iorga, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1981, p.31-319).

Sunt preţioase, în acest sens, mai ales, amintirile lui Teodor Ştefanelli, care fiind coleg de gimnaziu şi prieten de joacă cu adolescentul Eminovici la Cernăuţi, apoi studiind amândoi la Viena, a surprins mai multe momente referitoare la comportamentul şi lecturile poetului, relaţiile lui cu colegii. Amintirile lui Ştefanelli sunt punctuale. Lui îi aparţine şi portretul fizic al lui Mihai, sosit la Cernăuţi pentru studii.

Pe lângă limba şi istoria românească pentru care folosea cărţi din biblioteca lui Aron Pumnul, de care s-a şi îngrijit o perioadă de timp, sau cele aduse de acasă, care-i aparţineau, Eminescu studia cu multă perseverenţă istoria şi mitologia antică. Câteva amănunte despre Biblioteca lui Aron Pumnul, care se afla în casele profesorului, le aflăm tot din aminitirile lui Ştefanelli: „Dacă intrai pe o portiţă de lemn în această curte, te aflai între amnândouă casele. Cea din dreapta mai mare şi mai înaltă, cu cerdac dinainte era casa în care locuia Pumnul, iar cea din stânga, mai mică şi mai joasă, era menită pentru studenţii ce-i găzduia Pumnul. În această căsuţă se afla şi o mică bibliotecă a studenţilor români, ferită de ochii profesorilor străini, căci, după legile şcolare, studenţii nu aveau voie să întreţină biblioteci, şi ar fi fost confiscată şi această bibliotecă, dacă în ochii lumii nu ar fi trecut de proprietate a profesorului”. Biblioteca era „alcătuită din cărţi dăruite de Pumnul, de studenţi şi alţi bărbaţi, prieteni ai tineretului şi ai culturii neamului nostru, cu scopul ca studenţii să cunoască şi literatura românească şi să se îndeletnicească în limba neamului lor, pentru că la liceu toate obiectele se predau în limba germană, iar pentru limba şi literatura română era rezervată doar o oră pe săptămână, în care trebuia să fie pe furiş ghemuită şi istoria naţională, pentru că programa şcolară nu permitea să se predea studenţilor români istoria neamului lor”. În această bibliotecă, care a fost citită aproape în întregime de Mihai Eminescu, s-au format mulţi viitori intelectuali români. Tot aici el a citit şi Letopiseţele lui Kogălniceanu. Citea mult şi în limba germană, îndeosebi cărţi despre mitologia antică. Citea încă pe atunci cartea intitulată Mythologie für Nischtstudierende von G Reibeck (Professor an der deutschen Hauptschule zu St. Petersburg. Mit 16 Abbildungcn. Vien, im Verlage bei R. Sammer), din care învăţa mitologia grecilor şi romanilor şi pe care a dăruit-o în anul 1865 bibliotecii studenţilor. T. Ştefanelli îşi amintea: „Când i-am făcut observarea că această carte nu e pentru studenţi, mi-a răspuns că ei, dacă are gust să înveţe ceva temeinic, nu se ţine de programa din şcoală”. Citea şi dintr-o carte germană, Weltgeschichte, (Istoria lumii) de Welter, pe care o purta cu sine pretutindeni şi care cuprindea legendele şi miturile popoarelor antice, în care puteau fi descifrate originile popoarelor vechi, cultura şi mitologia lor fascinantă. Era o carte atrăgătoare şi Eminescu „nu se putea despărţi de dânsa, căci îl vedeam purtând-o cu sine chiar şi la plimbări” (T. Ştefanelli). Această carte a fost popularizată mai târziu în Bucovina de către preotul Constantin Morariu sub titlul Istoria lumii tălmăcită de preotul Constantin Morariu din cartea nemţească a Doctorului Th. B. Welter…, care a apărut în mai multe ediţii: Cernăuţi I 1896, II 1899, şi III 1901. Eminescu a învăţat mitologia la Cernăuți şi după cartea lui G. Reinbek, Mythologie für Nichtstudierende (Mitologia pentru începători), editată la Viena. Era de asemenea o carte care o citea sistematic. Eminescu era un cititor pasionat, citea cărţi care nu erau impuse la gimnaziu, studia cu plăcere mai ales istoria românească. Cronicile le avea la dispoziţie chiar în biblioteca tatălui său. Ştefanelli ne povesteşte mai multe amănunte: „Pe când noi, iştilalţi, duminecile şi în ceasurile slobode (…) mergeam adeseori să batem mingea pe câmpul de exerciţii din dosul grădinii publice, numit pe atunci la Pulverturm (Pulberărie)…, Eminescu… prefera să stea acasă şi să citească felurite cărţi, cari se găsiau în biblioteca liceului, ca Hoffmann’s Erzählungen, Der fliegende Holländer, Bianca iar când ne întorceam seara acasă el avea obiceiul de a ne povesti din cele cetite. O făcea şi rugat fiind de noi, şi de teama de a sta singur pe seară în odaia lui, căci era superstiţios şi se temea grozav de stafii”. Era, ca şi tatăl său, un bun povestitor de la care moştenise şi pasiunea pentru istorie, şi colegii lui cernăuţeni îl exploatau. Darul acesta îl avea de mic copil. Într-o scrisoare către Veronica Micle din 1874 mărturisea că din totdeauna a fost fascinat de istorie, îi plăceau cronicile şi cântecele populare şi că toate aceste formează un material preţios din care se inspiră. Din aceste lecturi se inspiră Eminescu în multe din poeziile sale. Astfel ne putem explica izvoarele vastei culturi, folosirea unor reminiscenţe inspirate din cronici şi alte lecturi, a unor personaje luminoase, pline de misticism şi de poezie. Erau ascunse în Eminescu o inteligenţă şi o curiozitate ieşite din comun, îmbinate cu un spirit acut de observaţie. Prin aceste calităţi se explică şi faptul că la Ipoteşti, de mic copil, a asimilat cultura populară, obiceiurile şi vechile mituri ale satului. La Cernăuţi continuă să acumuleze cunoştinţe profunde, prin lecturile pe care şi le alegea singur, dorind să pătrundă în sensurile adânci ale istoriei şi ale mitologiilor popoarelor. Mai târziu, la Viena şi Berlin, se va ocupa cu multă perseverenţă de filozofie.

Studiul particular avea pentru Eminescu un avantaj: putea dispune de timp cum voia, se putea ocupa cu ce voia, cu ce dorea, „se putea mărgini numai la acele materii care-i plăceau mai mult şi care se potriveau, mai bine cu înclinaţiile sale”. S-a ocupat în tot acest răstimp, mai ales ca autodidact, cel mai mult cu istoria şi literatura naţională, cu literaturile străine, cu sistemele filozofice, cu metafizică, etc. Eminescu a reuşit, prin studiile sale, care păreau „nesistematice” şi lipsite de „temeinicie”, să însuşească treptat cunoştinţe regulate şi sistematice. „Şi cunoştinţele frumoase pe care le aflăm ulterior în scrierile lui Eminscu, scrie T. Ştefanelli, dovedesc că el, ca autodidact, a întrebuinţat foarte bine timpul şi că s-a ocupat foarte mult cu istoria şi literatura naţională, cu literaturile străine, cu sistemele filozofice, cu metafizica, cu latina, care în liceu îi făcea atâtea greutăţi. Poetul Horaţiu se vede că i-a plăcut cu deosebire căci după ani de zile, când petreceam la studii în Viena, îmi recita adeseori ode ale acestui poet…”.

Sunt multe mărturii ale colegilor şi contemporanilor lui Eminescu care apreciau că studiile poetului erau sistematice, mai ales, în domeniile care-l interesau. Ne vom opri însă aici, la perioada când Eminescu, după moartea profesorului Aron Pumnul părăseşte Cernăuţiul, având un bagaj inestimabil de cunoştinţe, era o personalitate deja formată ca poet, istoric şi filozof, om de acţiune politică, patriot şi convins luptător pentru unitatea culturală a românilor de pretutindeni. Dovadă – alegerea itinerariului peregrinărilor sale care i-a permis să cunoască viaţa românilor din toate teritoriile aparţinând pe atunci Austro-Ungariei, dorinţa de a-şi continua studiile la Blaj.

Începea pelerinajul poetului prin teritoriile locuite de români. El cunoștea mai ales Bucovina. Nicolae Iorga scria: „Eminescu a cunoscut Bucovina când era reprezintată altfel decât prin preoți oficializați și prin învățători învrăjbiți de politiacă de mai târziu. El a  cunoscut o altă Bucovină: a cunoscut pe țăranii aceia pe cari înainte de Unire i-am cunoscut și eu. Îmi aduc aminte de o veghe de Paști la mănăstirea Putna, când preotul la miezul nopții a apărut în mijlocul bisericii cu lumina și tot lăcașul sfânt era plin de țeranii aceștia înalți cu plete lungi pe umeri, încinși cu chimire peste cojoacele noi, care stăteau răzimați în strane cum s-ar fi răzimat pe vremuri boierii țerii, într-o liniște care avea ceva din majestatea timpurilor eroice; ei așteptau cu pietate vitează să iasă lumina din altar, și parcă sufletul lui Ștefan însuși s-ar fi înălțat pe supt lespezi ca să arăte drumurile viitorului fiilor Bucovinei, strânși în jurul mormântului său” (N. Iorga, p.136-137) Citându-l în continuare pe Iorga, recapitulăm locurile prin care a trecut poetul: „Eminescu a cunoscut înainte de toate această lume. Dar el a cunoscut admirabil și tot Ardealul, în special Ardealul Blajului de odinioară, Ardealul acela în care cea mai mare ambiție era să ajungă preot în satul lui, cel mult un avocat care să poată rosti un cuvânt pentru nația lui” p.137).

Așa s-a format personalitatea poetului care a fost preocupat de soarta românilor rămași să viețuiască în imperii străine – Imperiul Rus și cel Austriac – a căror soartă a fost analizată în publicistica sa prin care s-a afirmat nu doar ca patriot al națiunii sale, dar mai ales ca istoric.

La Viena, unde vine pentru a-și aprofunda studiile, Mihai Eminescu  întâlnește colegii cernăuțeni, dar și alți tineri români proveniți aproape din toate teritoriile românești: „Viena de odinioară, scria Nicolae Iorga, putea reprezenta poporul românesc de pretutindeni. Erau atâțea români acolo, încât capitala aceasta a Austriei putea sămăna în parte și cu un oraș românesc” (p. 137).

Începe o nouă etapă a formării poetului ca personalitate de acțiune politică, afirmâdu-se la Viena prin activitatea de a-i uni pe studenții români de pretutindeni. Să ne amintim doar de primul Congres al studenților români de la Putna.