Câteva considerații referitoare la data morții lui Aron Pumnul

Am citit zilele trecute pe Facebook, recunosc cu stupoare, că Aron Pumnul a murit pe data de 12 ianuarie 1866. Și parcă m-am obișnuit cu unele personae care publică știri necontrolate pe rețelele de socializare, totuși, ar trebui să revenim asupra subiectului privind data morții profesorului lui Mihai Eminescu.

Amintim că în anul 2022, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de pretutineni, la Cernăuți au apărut mai multe cărți dedicate istoriei și culturii Bucovinei, printre care menționăm:  Colecția Bibliotecii Societății „Golgota” a Românilor din Ucraina, Tragicele despărțiri, cutremurătoare întâlniri, ed. „Misto”, 352 pagini, tirajul 500, autor Maria Toacă; Veșnic adăpost al ființei noastre, ed. „Mișto”, 326 pagini, tirajul 500, autor Maria Toacă.

Centrul Cultural Românesc „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți a editat Ovid Țopa, Sfârșit și început de lume într-un ducat Habsburgic, ed. DrukArt, tirajul 500, îngrijitor Ștefan Hostiuc; Arcadie Suceveanu, Opera poetică. Antologie, ed. DrukArt, 320 pagini, tirajul 500, îngrijitor Ștefan Hostiuc. Felicia Nichita Toma, Martirii. M-am identificat cu un pelerin pe drumul sufletului românesc, ed. DrukArt, tirajul 100 exemplare.

Tot cu sprijinul DRP au apărut patru numere ale revistei „Mesager bucovinean”, redactor -șef Ștefan Hostiuc. Editura „Alexandru cel Bun” a tipărit două cărți: Pagini de istorie literară în Bucovina, vol. I, Aron Pumnul și vol II – Ion Gheorghe Sbiera, autor Alexandrina Cernov. Toate cărțile pot fi găsite la Sediul Societății „Mihai Eminescu”. A mai văzut lumina tiparului și revista „Glasul Bucovinei” (nr. 1-4 / 2022), care poate fi citită pe site-ul Bibliotecii editurii „Alexandru cel Bun”, dar și și pe BucPress.

Cu scopul de a corecta unele afirmații apărute pe rețelele de socializare, și nu numai, propunem atenției cititorilor noștri un fragment din cartea amintitită mai sus despre Aron Pumnul.

Reproducem în continuare și articolul regretatului Ilie Luceac (1950-2017) despre mormântul lui Aron Pumnul, care redă informații interesante despre imaginea Cernăuțiului din perioada când aici era profesor Aron Pumnul, Mihai Eminescu, elevul lui la Gimnaziul german. (publicat în revista „Glasul Bucovinei”).

Aron Pumnul (27 noiembrie 1818, satul Cuciulata de lângă Făgăraș – 24 ianuarie 1866, Cernăuți)

Bolnav, cu puterile scăzute, Aron Pumnul fusese suplinit în activitatea sa de la gimnaziu de către Ioan Gheorghe Sbiera, fostul său elev.

Pumnul își reia activitatea de profesor în două clase superioare. Simțindu-se ceva mai bine își mai asumă încă două clase superioare și în septembrie 1865. Încordarea însă fusese prea mare și profesorul se simța din ce în ce mai rău, încât în luna decembrie n-a mai putut umbla la școală. I. G. Sbiera își amintește (I. G. Sbiera, Familia Sbiera…, Cernăuți, 1890, p. 199): „Morbul i se agravează din ce în ce mai

tare și prinse a-l ține legat de pat. Vedeai din zi în zi cum îi scad puterile. Era însă liniștit și cu fața senină ca oricare om cu conștiința împăcată, că viața și activitatea sa le-a pus în serviciul unor idei mai înalte, netrecătoare”. În acele zile Pumnul vorbea adesea cu I. Gh. Sbiera, care ne-a lăsat în scris amintiri despre conținutul discuțiilor lor pe care le-a preluat ca pe un testament: „…mă informa despre caracterele oamenilor în lupta lor pentru un trai mai bun și plăcut; îmi spunea că nu trebuie să mă aștept din partea lor la nici un sprijin și ajutoriu desinteresat (subl.

noastră); să caut ca să fiu întru toate cu precauțiune și cu multă prudență; să am încredere numai în Dumnezeu și în puterile proprii redeșteptate prin el; mă îmbărbăta neîncetat pentru lupta ce mă așteaptă, și-mi da de grijă să nu mă dau bătut din calea pornită, și să nu-mi părăsesc patria, decât doară când nu voi mai putea exista cu folos în ea”. Presupunem că aceleași sfaturi testamentare i le-a dat și lui Mihai Eminescu.

În ziua de 24 ianuarie 1866, Aron Pumnul moare. Între cei îndurerați era și Mihai Eminescu. Bunul său prieten, Theodor Ștefanelli, aflâd despre moartea profesorului iubit, veni și el la casa lui Pumnul. Găsim în scrierile lui următoarele: „Doliu era mare în toată Bucovina și între studenți, iar Eminescu era neconsolat, pentru că ținea mult la acest rar bărbat și îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuința sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor

cea din urmă oară. Am intrat întâi în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina și acuma îl văzui pe Eminescu întâiași dată vărsând lacrimi de durere. Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie…”.

Sicriul cu corpul neînsuflețit al profesorului a fost depus în Catedrala din  Cernăuți, în semn de omagiu suprem. Aici a avut loc ceremonia funebră, oficiată de episcopul Bucovinei Eugenie Hacman. Erau prezenți prieteni, cunoscuți, învățăcei, colegi, reprezentanți ai tuturor păturilor sociale, cu toții veniți să-l conducă pe ultimul drum.

Spre mormânt l-a condus și corul de țărani din Mahala, dirijat de către  directorul școlii Dimitrie Scalat. L-au petrecut în ultimul său drum românii recunoscători, elevi, funcţionari, preoţi etc. în frunte cu episcopul Eugenie Hacman,  transformând înmormântarea lui într-o manifestare de mare simpatie. În „Foaea  Soțietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina” au fost publicate cuvântările funebre ale lui Alecu Hurmuzaki, Mihai Călinescu, Al. Leşca şi discursul lui Eudoxiu Hurmuzaki, rostit în 29 februarie 1866, în Dieta Bucovinei. Soțietatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina a hotărât să creeze „Fundăciunea  Pumnuleană”, pentru colectarea de fonduri pentru ridicarea unui monument pe mormântul lui Aron Pumnul şi pentru sprijinirea elevilor care doreau să-şi continuie studiile. Aceeaşi Societate a editat în 1889 cartea lui Ioan Gheorghe Sbiera Aron Pumnul, voci asupra vieţii şi însemnătăţiilui (392 de pagini). Cartea este importantă şi prin faptul că include manuscrisele, nepublicate în timpul vieții, ale lui Aron Pumnul, și documentele referitoare la înfiinţarea Catedrei de Limba Română la Liceul German din Cernăuţi (Landsgymnasium).

Istoricul Nicolae Iorga a scris despre influenţa pe care a avut-o Aron Pumnul  asupra formării personalităţii poetului Mihai Eminescu: „Eminescu şi-a făcut studiile la Cernăuţi. Astfel, el, născut în marginea Moldovei, s-a desfăcut de această Moldovă, ca să trăiască în altă lume românească, unde a găsit amintirea lui Aron  Pumnul. Bucovina era mai mult moldovenească: ea invita pe Alecsandri, dar Alecsandri nu exercita o influenţă mai adâncă asupra Bucovinei, pe când spiritul lui

Aron Pumnul a trăit timp de două generaţii acolo. Dar aceasta înseamnă Ardealul, revoluţia de la 1848 în Ardeal. Vedeţi: prin constatarea unor astfel de legături se poate scrie viaţa lui Eminescu, iar nu adunând tot felul de zvonuri, fără să rezulte de acolo nici o putinţă de a reconstitui ceea ce a fost Eminescu într-adevăr. Învăţat deci la Aron Pumnul, şi, ca şcolar, a făcut şi o bucată frumoasă la moartea lui”.

Activitatea lui Aron Pumnul a fost discutată încă în timpul vieţii şi imediat după moartea sa, însă opera dedicată cultivării sentimentului românesc în Bucovina s-a uitat destul de repede. „Trebuie să constatăm, scriea istoricul literar bucovinean Constantin Loghin în cartea sa Aron Pumnul – Mihai Eminescu, că memoria lui Aron Pumnul a fost salvată de completă uitare de către elevul său Mihai Eminescu, că marele dascăl bucovinean a continuat să trăiască prin marele său elev. Se poate spune că, dacă n-ar fi fost Eminescu elevul lui Aron Pumnul, n-ar fi fost azi cel din urmă decât un simplu nume fără nici o rezonanţă” (Ibidem, p. 8).

Amintirea despre Aron Pumnul a fost ştearsă din memoria şcolarilor de astăzi.

Ca profesor, Aron Pumnul şi-a inaugurat cursurile de limba română la Cernăuţi la 28 februarie 1849, unde a profesat 17 ani. I. G. Sbiera îşi amintea: „Chiar de la prima sa apariţie la catedră, Aron Pumnul a fărmecat inimile auzitorilor…” Aron Pumnul a fost un strălucit dascăl, autor de manuale, promotor al unor concepţii lingvisice  referitoare la ortografia şi evoluţia limbii române publicând importante studii  dedicate literaturii române.

Când gimnaziul din Cernăuţi s-a transformat într-un liceu cu 8 clase, Aron

Pumnul a fost obligat să predee doar 5 ore pe  săptămână. „El însă a reușit, scria I. Gh. Sbiera, să propună graiul românesc în toate clasele noului gimnaziu superior şi să extindă numărul orelor pe săptămână de la cinci obligatorii la 16.

Mărturii documentare cu privire la mormântul lui Aron Pumnul (de Ilie Luceac)

Este unanim cunoscut faptul că mormântul lui Aron Pumnul, dascălul lui Mihai Eminescu de la Obergymnasium-ul din capitala Bucovinei istorice, se află în cimitirul vechi (de la Horecea) al oraşului Cernăuţi.

Aici se organizează în decursul anului excursii cu elevii de la diferite şcoli din oraş şi din alte localităţi, cât şi cu studenţii români de pretutindeni. De asemenea au loc pelerinaje ale turiştilor străini din diferite ţări, curioşi cu toţii să ia cunoştinţă de locul unde îşi doarme somnul de veci marele bărbat al naţiunii române. Şi aceasta mai mult pentru că el a intrat în memoria posterităţii ca profesorul iubit al poetului Mihai Eminescu, decât pentru faptul că Aron Pumnul a jucat un rol hotărâtor în cimentarea conştiinţei naţionale a românilor din Bucovina.

“El, întocmai ca şi o ploicică de vară ce ridică la viaţă florile ofilite de căldură, – deşteptă în ascultătorii săi prin conferinţele ce le ţinea spiritul cunoştinţei de sine, spiritul naţional”¹, scria Aurel C. Domşa despre Aron Pumnul, la 1889, în anul morţii lui Mihai Eminescu, într-o biografie prelucrată în baza unor epistole autografe, rămase de la dascălul ardelean.

Prin prodigioasa sa activitate – ca profesor la gimnaziu, ca scriitor politic şi colaborator la diferite ziare şi societăţi, ca autor de cărţi etc., Aron Pumnul figurează între “bărbaţii cei mari, ce se devotează fără rezervă unei cauze naţionale”².

Vasile Gherman Pop în al său Conspect asupra literaturii române menţiona la 1876 că numărul lucrărilor lui Aron Pumnul se urcă la 16, “din care însă nu s-au tipărit decât numai trei, şi acelea pe când era încă el în viaţă. Celelalte manuscrise se află împrăştiate pe la elevii săi”³.

Cu toată recunoştinţa pe care o poartă orice român bucovinean profesorului Aron Pumnul, foarte puţin sau aproape deloc nu se cunoaşte faptul că mormântul dascălului ardelean nu a fost iniţial pe locul unde se află în prezent. S-au rostit, se rostesc şi astăzi cuvântări înflăcărate lângă actualul mormânt al cărturarului, unde se invocă momente de reculegere în amintirea paşilor poetului, care au călcat pe lângă lespedea funerară, vărsându-şi lacrimile pe proaspătul pământ care acoperea sicriul profesorului iubit. Cu toate acestea, cel ce avea să devină poetul naţional de mai târziu îşi rostea prima sa vibraţie poetică “Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, / Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta… ” cu totul în alt loc, decât unde se află astăzi lăcaşul de odihnă veşnică al lui Aron Pumnul.

Descoperirea nu ne aparţine, faptul a mai fost semnalat de către eminescologi şi cercetători⁴ care s-au ocupat amănunţit de studierea vieţii şi operei lui Eminescu.

Noi intenţionăm doar să aducem câteva informaţii în legătură cu locul unde se afla cimitirul orăşenesc înainte şi după încorporarea Bucovinei la Austria şi, respectiv, unde a fost înhumat iniţial Aron Pumnul, în iarna anului 1866, când s-a stins din viaţă. De asemenea, considerăm importante documentele din care aflăm cum s-a desfăşurat procedura de reînhumare a dascălului ardelean, cum au decurs pregătirile pentru instalarea monumentului pe mormântul lui Pumnul şi cine a suportat cheltuielile respective. Pentru aceasta vom prezenta câteva documente inedite din Arhiva Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, dar nu înainte de a vedea ce spun istoricii despre Cernăuţiul de altădată şi unde se afla pe atunci cimitirul oraşului.

Conform orânduielilor bisericeşti, se ştie că din cele mai vechi timpuri cimitirele erau amenajate pe lângă biserici sau nu departe de ele. Biserica Sfântul Nicolae era locul preferat de închinăciune a populaţiei româneşti autohtone, pe atunci în majoritate la Cernăuţi. Istoricul Alexandru Bocăneţu scrie, că „Biserica Sf. Nicolae e zidită în 1607 de starostele de pe atunci al Cernăuţiului, boierul Stroiescul. Cimitirele erau numai pe lângă Biserica Adormirii şi Biserica Sfântul Nicolae”⁵. În alt document de valoare găsim că „Biserica Adormirii sau Biserica Domnească a fost făcută de Nicolae Mavrocordat, între anii 1709 şi 1716. Ea se afla în apropierea Fântânii turceşti […]”⁶.

Aşadar, administraţia austriacă a găsit cimitirele oraşului în preajma bisericilor amintite. „La ocupaţia austriacă, Cernăuţii n-aveau încă înfăţişarea unui oraş. Aşezarea lui începea cam de la gara principală de astăzi, cuprindea partea de nord a oraşului cu vechiul cartier evreiesc, Fântâna turcească şi ajungea spre sud până la biserica Sf. Paraschive. Centrul acestei vechi sălişti (selişti – n.n. I. L.) a Cernăuţilor, locuită aproape exclusiv de moldoveni, era biserica Sfântul Nicolae, care există şi astăzi⁷.

Mai spre sud de această linie, locurile erau nelocuite. În Piaţa Unirii de astăzi începea un întins imaş, la est se întindea vestita ţarină, unde se vânau raţe sălbatice, iar în pădurile nepătrunse din spatele Universităţii şi ale Teatrului naţional de astăzi ţineau popas lupii, care în nopţile de iarnă înfiorau populaţia cu urletele lor (…).

… Încă în 1787 cimitirul oraşului se mută în spatele Teatrului naţional de astăzi, deci afară de oraş…”⁸.

Mai există şi astăzi în Cernăuţi martori oculari, care ştiu că cimitirul oraşului a fost cândva în spatele Teatrului dramatic “O. Kobyleanska”, cam pe locul unde se află astăzi sediul Bibliotecii universitare.

Prin anii 1956-1957, atunci când se efectuau săpături cu scopul gazificării oraşului, pe porţiunile de lângă Biblioteca universităţii şi ale Facultăţii de chimie-biologie, în timpul săpăturilor, odată cu lutul din pământ se scoteau cranii şi oase omeneşti, ceea ce denotă cert că pe aceste locuri a fost cândva cimitir.

În acest cimitir a şi fost îngropat iniţial Aron Pumnul. Aici a vibrat pentru prima dată lira eminesciană, la mormântul profesorului iubit. „La 27 ianuarie 1866, sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Aron Pumnul este depus în Catedrala din Cernăuţi, în semn de omagiu suprem. Aici are loc ceremonia funebră, oficiată de însuşi episcopul Bucovinei, Eugenie Hacman… Lângă sicriu se puteau vedea: văduva lui Pumnul, Catinca, Alecu şi George Hurmuzachi, Stephan Wolf, directorul liceului, preotul Leon Popescul, profesorii I. Gh. Sbiera şi Mihai Călinescu. Nu departe se afla grupul de învăţăcei, între care se distingeau Mihai Eminoviciu, Şt. Ştefureac, I. Ieremievici, E. Franzos, B. Erlich şi alţii”⁹. După slujba bisericească, corpul neînsufleţit al profesorului Pumnul a fost transportat la cimitirul parohial ortodox al oraşului, deci cel din spatele Teatrului dramatic de astăzi. „Ceremonia funebră a continuat, pe un timp geros, cu alte trei panegirice. Aici (la cimitir – n.n. I. L.), primul care a luat cuvântul a fost Alecu Hurmuzachi… După ceilalţi vorbitori, preotul Leon Popescul a sfinţit groapa, a rostit o rugăciune, după care bulgării grei, de pământ, au acoperit sicriul cu trupul măcinat de boală şi suferinţă al lui Aron Pumnul”¹⁰.

Chiar în seara zilei de 24 ianuarie 1866 se întruneşte Comitetul Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina, sub preşedinţia lui George Hurmuzaki. Alecu Hurmuzaki propune primul o subscripţie publică, din care să se ridice un monument pe mormântul răposatului¹¹. Astfel va lua naştere Fundăciunea Pumnuleană. Cu un an mai târziu, în vara lui 1867, în „Foaia Societăţii…” va apare un articol intitulat Monumentul lui A. Pumnul¹², semnat de Comitetul Societăţii. Încă o dovadă că se insista asupra obligaţiei morale, pe care o avea Societatea pentru cultură faţă de înveşnicirea memoriei profesorului Aron Pumnul.

Această dorinţă a Societăţii se va realiza abia în 1888, deci după 22 de ani. În articolul publicat de Aurel C. Domşa, în 1889, citim: „Zilele trecute se împlini anul, de când fraţii bucovineni şi în specie Societatea pentru literatura şi cultura română în Bucovina, au ridicat un monument pe mormântul marelui lor apostol Aron Pumnul, în semn de recunoştinţă pentru neobositele sale năzuinţe de a deştepta spiritul naţional pe care el şi-l însuşise încă la casa părintească din Cuciulata”¹³. Şi alte publicaţii semnalează acest eveniment. De exemplu, cartea comemorativă a lui I. Gh. Sbiera¹⁴. În 1943, profesorul Constantin Loghin scrie în istoricul său despre Societatea pentru cultură: “În anul 1888 Societatea aranjează o mare serbare pentru românii din Bucovina: se sfinţeşte monumentul ridicat pe mormântul lui A. Pumnul în cimitirul central din Cernăuţi”¹⁵.

Iar acum, citând din Procesele verbale ale Societăţii, să urmărim cum s-au desfăşurat lucrurile în realitate. În 1886, în şedinţa Comitetului Societăţii de la 28 mai/9 iunie 1886, la punctul 1 al ordinei de zi “secretarul comunică, că cripta pentru aşezarea osemintelor dezgropate ale lui Pumnul este gata şi face deci propunerea, ca acelea să se transporteze joi, în 29 maiu (10 iunie) la 8 ore dimineaţa în prezenţa prezidiului, iară vineri sara, înainte de Sâmbăta morţilor să se lumineze mormântul şi să se depună o cunună pe spesele Soţietăţii“¹⁶.

Această informaţie este esenţială. Din ea aflăm că osemintele lui Aron Pumnul au fost deshumate şi transportate de la cimitirul vechi al oraşului la cel central, de la Horecea. Reînhumarea a avut loc în dimineaţa zilei de joi, 29 mai/10 iunie 1886. Peste două zile, în Sâmbăta morţilor, s-a luminat mormântul (s-a sfinţit) şi s-a depus o cunună de flori din partea Societăţii. Deci, în vara anului 1886 rămăşiţele pământeşti ale lui Pumnul se odihneau de acum în cimitirul nou al Cernăuţiului. Nu avem nici o ştire fixată în Arhiva Societăţii care să contrazică această afirmaţie. Cât priveşte monumentul, mai trebuiau să treacă doi ani până ce se va înălţa pe mormântul profesorului, cu toate că înălţarea lui a fost planificată imediat după reînhumarea osemintelor lui Aron Pumnul. Confirmarea o găsim tot în Procesele verbale ale Societăţii, unde citim: “Planul monumentului l-a executat dl. E. Kolbenhayer, arhitect şi profesor la şcoala de meserii (s-a decis ca chipul feţei lui Pumnul în forma medalionului din bronz să se execute la artistul propus de Kolbenhayer şi grilajul să se comande la meşterul Schuster din Cernăuţi)“¹⁷.

Cheltuielile suportate de Societate în legătură cu procesiunea reînhumării au fost următoarele:

” a) dezgroparea –                 12 fl.

1. b) racla de metal – 45 fl. 80 cr.
2. c) locul pentru criptă – 44 fl.
3. d) zidirea criptei – 92 fl.
4. e) onorariul medicului – 5 fl.
5. f) monumentul – 575 fl.
6. g) medalionul de bronz – 175 fl.
7. h) grilajul la mormânt – 220 fl.
8. i) birja – 3 fl.

Total:     1171 fl. 80 cr.

(Se va plăti din capitalul Fundăciunii Pumnulene)

În cinstea serbării sfinţirii mormântului lui Pumnul s-au planificat multe acţiuni procesuale şi culturale“¹⁸.

Într-o şedinţă a Comitetului Societăţii din toamna anului 1886, la punctul 2 al Protocolului din 11/23 septembrie, citim: „Dl. vicepreşedinte comunică, că vizitând mormântul ridicat lui Pumnul, a observat cum că locul monumentului fiind mai jos decât locul criptei megieşe, care este proprietatea familiei Hacman, se va descoperi o parte a zidului acestei cripte cu aşezarea postamentului pentru grilajul monumentului lui Pumnul. Spre a evita aceasta, ar trebui a se face postamentul în un feliu încât să nu se descopere zidul criptei megieşe.

În privinţa aceasta se face conclusul formal, că afacerea aceasta să se lase în seama Dlui vicepreşedinte, având a se pune în conţelegere cu Dl. prof. Kolbenhayer“¹⁹.

Mai departe, punctul 3 al Protocolului din şedinţa Comitetului, care a avut loc la 11/23 septembrie 1886 glăsuieşte: “După o discusiune mai lungă se propune următoarea inscripţiune pe mormântul lui Aron Pumnul:

Pe placa I

Marelui bărbatu alu

naţiunii

Aron

Pumnul

profesor c.r. de limba şi literatura

română la Gimnaziul superior din

Cernăuţi

*27 noiemvre 1818

†12 ianuariu 1866

Placa II

Recunoştinţă eternă.

Soţietatea pentru cultura şi

literatura română în Bucovina.

În numele connaţionalilor

1886

Trebuia să conducă sărbătoarea sfinţirii mormântului vicepreşedintele, deoarece preşedintele era chemat să ia parte la Şedinţele Senatului imperial din Viena. Dr. Mitrofanovici trebuia să ţină o cuvântare festivă“²⁰.

Victor baron Stârcea, preşedintele de atunci al Societăţii, era reprezentantul marii boierimi, al proprietarilor din Bucovina în Senatul imperial de la Viena. Fiind tot timpul ocupat cu reprezentanţa sa în Senat, Societatea a fost condusă de fapt de Miron M. Călinescu, fostul secretar al ei, crescut la şcoala lui Gheorghe Hurmuzaki.

În vederea sfinţirii monumetului, Comitetul mai ia o decizie. La punctul 7 al Protocolului amintit mai sus “se hotărăşte ca biroul să se adreseze în scris către Societatea filarmonică «Armonia» cu poftirea ca să se esecuteze la sfinţirea monumentului o piesă corală potrivită“²¹.

Peste o săptămână, Comitetul Societăţii se convoacă din nou. La şedinţa din 18/30 septembrie 1886, la punctul 2 al Protocolului “se comunică modelul pentru portretul lui Pumnul lucrat în urma comandei lui Kolbenhayer de firma Adolf Szely din Viena.  Şi se constată că portretul nu-i nimerit şi nici nu seamănă a fi portretul lui Pumnul. Neputând deci în urma acestei împrejurări finaliza executarea mormântului aşa degrabă încât să se poată serba sfinţirea monumentului de odată cu ţinerea Adunării generale a Soţietăţii, se decide:

1. Serbarea sfinţirii monumentului se amână până la primăvară;
2. Să se sisteze esecutarea medalionului. Se va trimite o telegramă şi epistolă recomandată şi adresată Dlui Kolbenhayer care se află la Bielitz“²².

În continuare s-a mai decis: “Să se facă alt model pentru portretul lui Pumnul, şi de abia după ce se va fi constatat din partea Comitetului, cum că este nimeritu, să se esecute în bronz“²³.

Tot în toamna lui 1886, la propunerea mai multor membri ai Comitetului Societăţii se ia hotărârea de a crea o comisie specială care să se ocupe cu ceremoniile de sfinţire a mormântului. Protocolul nr. 86 din 27 sept./9 oct. 1886 fixează următoarea informaţie: “C. Ştefanovici propune, ca Soţietatea cu ocasiunea sfinţirii mormântului să aranjeze o academie. Ar fi deci de ales din sânul Comitetului o Comisiune care să se întărească la cazul de trebuinţă şi prin persoane afară de Comitet, spre a îngriji pentru efectuarea academiei şi punându-se în înţelegere cu domnii, care ar fi aplecaţi a lua asupra sa ţinerea de discursuri.

După discuţiune la care participară toţi membri Comitetului, Dl. Socoleanu înţelegându-se cu ţinerea academiei, propune alegerea Comisiunii să se amâne până la prima şedinţă a Comitetului după adunarea generală.

Aducându-se la votare partea întâi a propunerii Dlui Ştefanovici se primeşte cu 5 contra 3 voturi“²⁴.

Aceasta este ultima informaţie care o găsim în Procesele verbale ale Societăţii pe anul 1886 referitor la monumentul de pe mormântul lui Aron Pumnul. Ce s-a întâmplat în următorii doi ani, care a fost motivul că monumentul nu a fost ridicat decât abia în vara anului 1888, nu ştim. Ştim doar că ceremonia de sfinţire a monumentului funerar de pe mormântul dascălului Aron Pumnul a fost fixată pentru data de 18 iulie 1888. “În acest scop, Comitetul Soţietăţii…, cu aproape o lună înainte, la 18 iunie 1888, lansează o Invitare la sfinţirea mormântului, semnată de vicepreşedintele Comitetului, Miron M. Călinescu, şi de secretarul acestuia, Calistrat Coca, invitaţie care se publică în mai multe reviste”²⁵.

Din nota tipărită de I. Gh. Sbiera²⁶ în cartea sa despre Aron Pumnul aflăm că programul manifestărilor s-a realizat întocmai. A existat o singură excepţie. În locul cuvântării festive a lui Vasile Mitrofanovici, prevăzută încă în 1886, a vorbit profesorul I. I. Bumbac.

Cercetătorul clujean Ilie Rad descrie cu lux de amănunte în monografia sa despre Aron Pumnul desfăşurarea evenimentului²⁷. Amintim doar că între persoanele oficiale care au luat parte la ceremonia sfinţirii mormântului, pe lângă mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici, care a ţinut două cuvântări memorabile – una în Catedrală şi alta la mormânt – se aflau şi consilierul gubernial Orest Reney de Herseni, baronul Doxuţă Hurmuzaki, preşedintele Tribunalului Ţării Mihai Pitei, Dr. Constantin Tomaşciuc, primul Rector al Universităţii din Cernăuţi– pentru ca să enumerăm doar câţiva din membrii marcanţi ai Societăţii,
la ale cărei începuturi a muncit cu atâta abnegaţie acela, pe care în vara anului 1888 îl comemora toată intelectualitatea Bucovinei.

Note

1. Aurel C. Domşa, Aron Pumnul, în “Familia”, Anul XXV, nr. 29, din 16/28 iulie 1889, p. 338.
2. Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii române, Tom 2, 1876,
   161.
3. Ibidem, p. 162-163.
4. Cităm aici o referire directă la locul unde s-a aflat iniţial mormântul lui Aron Pumnul. Aşadar: “Este necesar să precizăm că Aron Pumnul a fost înmormântat în cimitirul orăşenesc (nu la Horecea), cam pe locul unde în prezent se află sediul Bibliotecii ştiinţifice a Universităţii de Stat din Cernăuţi, în spatele Teatrului Naţional, iar peste douăzeci de ani rămăşiţele pământeşti ale apostolului au fost mutate la locul de veci, pe care îl cunoaştem cu toţii din Cimitirul Central (de la Horecea), spre care paşii noştri şi ai copiilor noştri nu ar trebui să întârzie niciodată” (Mihai Prepeliţă, “Lăcrimiorele învăţăceilor” şi Eminescu, în “Viaţa Românească”, Anul XCVII, ianuarie – februarie 2002, nr. 1-2, p. 25). Mai vezi adăugător: Tânguiosul glas de clopot… (prima ediţie), Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989; Tânguiosul glas de clopot… (Eminescu – Bucovina, a. 1865-1869), Evocare dramatică în 3 acte, în: Mihai Prepeliţă, La casa cu nebuni, dramaturgie, Editura “Vasile Cârlova”, Bucureşti, 1997, p. 279–390.
5. Alexandru Bocăneţu, Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, ediţia a II-a , Institutul de arte grafice şi editură “Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1933, p. 73.
6. Daniel Werenka, Urkundliche Nachrichten über die städte “Cecina” und “Tschernowitz” im XXXIII (1897) und XXXIV (1898) Jahresbericht der gr.-or. Ober-Realschule, Czernowitz [numit Protocolul Pitzelli], 1898, p. 2, nr. 53 “die fürstliche Kirche genannt”.
7. Biserica Sf. Nicolae – mărturie a vremurilor de altădată – nu mai există. În dimineaţa zilei de sâmbătă, 14 noiembrie 1992, în împrejurări acoperite de umbra misterului, această unică ctitorie zidită de starostele de pe atunci al Cernăuţiului, boierul Stroiescul, a ars. Biserica a fost „reconstruită”, tot din lemn, de către autorităţile ucrainene, în 1996, însă poartă astăzi altă istorie decât cea a fostei biserici din Seliştea Cernăuţiului.

8. Constantin Loghin, Cernăuţii, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1936, p. 23.
9. Ilie Rad, Aron Pumnul (1818-1866), FCR, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2002, p. 264.
10. Ibidem, 265-266.
11. Ibidem, 264.
12. „Foaia Societăţii…”, Anul III, nr. 7-8, iul.-aug. 1867, p. 170-173. Mai vezi adăugător: Niculaiu Oncu, Trei morminte. Al cavalerului Costachi Stamati în Basarabia, al lui Aron Pumnul în Bucovina şi al lui Anastasiu Panu în România, în „Foaia Societăţii…”, Anul III, nr. 7-8, iul.-aug. 1867, p. 162-170.
13. Aurel C. Domşa, cit., p. 337.
14. Ion Gh. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, Editura Soţietăţii, Cernăuţi, 1889, 392 p.
15. Constantin Loghin, Monumentul lui Aron Pumnul, în Societatea pentru Cultura şi Literatura română în Bucovina (1862-1942) la 80 de ani, Editura “Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1943, p. 37.
16. A.R., Manuscrise, Cota A 653 (II) – Arhiva mare, Procesele verbale ale S.C.L.R.B., f. 171r.
17. Idem, 171v.
18. Idem, 172.
19. Idem, 177r.
20. Idem, 177v.
21. Idem, 178v.
22. Idem, 179v.
23. Idem, 180r.
24. Idem, 181v.
25. Ilie Rad, cit., p. 282.
26. Invitare la sfinţirea mormântului, în Gh. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii…, p. 37.
27. Ilie Rad, cit., p. 283-287