Pentru copiii din Ucraina, 1 septembrie înseamnă un nou început de an școlar. Ei așteaptă cu nerăbdare să-și revadă colegii și prietenii după o vară întreagă și se bucură de șansa de a învăța în școala satului natal. Această bucurie rămâne însă doar în localitățile unde numărul de elevi este suficient pentru a menține școala. În satele cu mai puțin de 45 de elevi, situația devine dramatică.
Ministerul Învățământului al Ucrainei a anunțat că, începând cu 1 septembrie 2025, nu vor mai fi finanțate școlile cu sub 45 de elevi. Statul consideră că întreținerea lor este prea costisitoare. În fața acestei decizii, primăriile au doar două opțiuni: să asigure finanțarea din bugetele proprii sau să suspende activitatea școlilor și să organizeze transportul copiilor către alte localități.
Așa s-a întâmplat și în satul Furatu (Furativca), comuna Petropavlivca, unde școala de gradul I-II avea doar 32 de elevi în anul 2024–2025. Pe 28 mai 2025, Consiliul comunei a decis suspendarea activității școlii începând cu 1 septembrie. Hotărârea nu a venit ca o surpriză: încă din vara lui 2024, școala fusese transformată în filială a școlii de bază din Petropavlivca. Procesul e același peste tot: întâi o școală devine filială, apoi se închide definitiv.
Din toamna lui 2025, școala din Furatu și-a încetat activitatea, iar părinții au trebuit să găsească soluții pentru copii. Cei mai mulți (25 de elevi) au fost înscriși la gimnaziul românesc din Manja (Mineailivca), aflat mai aproape, iar doi copii merg la școala de bază din Petropavlivca, împreună cu mama lor, care predă acolo.
Pentru micuți, însă, viața de „turiști școlari” începe de la doar 6 ani. Unii trebuie să plece din sat încă de la primele ore ale dimineții pentru a ajunge la școală. Statul nu le-a asigurat dreptul de a urma măcar ciclul primar acasă, în satul natal. Situația alimentează un cerc vicios: închiderea școlii duce la depopularea satului, părinții pleacă în străinătate sau se mută în localități cu condiții mai bune, iar comunitatea se stinge treptat.
Autoritățile le spun părinților că școala nu este „închisă”, ci doar „suspendată”. În realitate, oamenii înțeleg că această „suspendare” echivalează cu dispariția definitivă a școlii. Puțini mai cred în minuni sau în întoarcerea familiilor plecate. După război, părinții vor alege să rămână acolo unde copiilor le este mai ușor și mai sigur.
Profesorii din Furatu s-au trezit, la rândul lor, fără locuri de muncă. Doar două cadre au reușit să se angajeze în școlile din Petropavlivca și Manja. Cei mai tineri au ales să părăsească satul, iar cei mai în vârstă caută soluții pentru a-și completa stagiul sau pentru a ieși la pensie.
În regiunea Odesa mai funcționează 16 școli cu predare în limba română, dar anul viitor vor fi și mai puține. Următoarea pe listă este școala din Pocrovca Nouă, care are acum doar 48 de elevi. Începând cu 1 septembrie 2026, pragul de finanțare va crește la 60 de elevi, ceea ce înseamnă, practic, o condamnare. Suspendarea nu mai înseamnă restructurare, ci închidere definitivă.
Dacă până acum erau nevoiți să facă naveta zilnică doar elevii de liceu, acum și copiii de școală primară, precum cei din Furatu, vor fi obligați să parcurgă același drum anevoios către educație.
Închiderea unor școli românești din regiunea Odesa nu înseamnă doar dispariția unor instituții de învățământ, ci și slăbirea firelor care țin comunitatea unită. Fie că este numită „suspendare” sau „reorganizare”, realitatea pentru părinți și copii rămâne aceeași: pierderea șansei de a învăța în satul natal.
Zinaida Pinteac
