Publicat la Editura Junimea, Iași, 2025, volumul Emiliei Stajila, Fragmente din Marele Timp (Versuri panlirice și Prozopoeme sentențioase) are un „cuvânt însoțitor” aparținând Academicianului Mihai Cimpoi și o succintă, dar elocventă prezentare pe coperta a IV-a, scrisă de poetul și Academicianul Ion Hadârcă. Așadar, doi academicieni ne recomandă în termeni elogioși o carte de poeme aparținând unei tinere autoare, cunoscută mai mult datorită unui volum excepțional de exegeză literară, Miteme orientale în poezia românească a secolului XX: AL. Macedonski, Ion Minulescu, Ion Barbu, publicată de Editura Academiei Române, București, în 2023, la origine teza sa de doctorat, pentru care a primit mai multe premii literare în România și Republica Moldova (Laureată a săptămânalului Literatura și arta, pentru critică literară, 2023; Diplomă de excelență pentru profunzimea cercetării, a exegezei operei macedonskiene și promovarea poeziei lui Alexandru Macedonski în Republica Moldova, 2023; Diploma of excellence Euroinvent Book, 2024 ș.a.).
Din prezentarea Academicianului Mihai Cimpoi reținem că poeta Emilia Stajila a evitat orice „apartenență generaționistă sau la curente și paradigme în vogă”, modelarea ei spirituală făcându-se în apropierea operelor unor mari teoreticieni și filosofi ai lumii, mitologi și istorici ai religiilor precum Mircea Eliade, Claude Lévi-Strauss, Gilbert Durand, Ernst Cassirer, și în vecinătatea creației marilor poeți „ce au ctitorit modernitatea lirică românească”. Sunt evidențiate cele două registre ale volumului: discursul panliric și cel reflexiv-eticist, la întretăierea loc conturându-se o viziune organicistă asupra lumii, „poeta atenționându-ne stăruitor că suntem – blagian – marcați de marea trecere, de un joc al destinului, de o angelitate, dar și de demonie, de «eternele dileme», de «timpul fugarnic», de nietzscheana voință și romantica dorință, de tot ce constituie «Odiseea gândirii»” (…) „Meritul Emiliei Stajila în calitate de om de știință și de poetă e acela de a se angaja într-un discurs interactiv despre om, destin, care e un dat providențial și joc, despre timpul care fuge și despre ceea ce se întâmplă nefiresc și nedorit în societatea noastră, care generează un vibrant strigăt existențial.”, conchide renumitul critic literar și eminescolog Mihai Cimpoi.
În continuarea acestor observații, poetul și Academicianul Ion Hadârcă scrie: „Dincolo de spectrele tandre ale ecoului de romanță târzie (cu tușe din Bacovia – amurg violet, Cehov – livada cu vișini sau Magda Isanos – zeița Tristețe), din poemele Emiliei Stajila transpare/se aude un alt registru, ușor autoironic, parcă delectându-se cu jocul inventat, cu Fragmente din Marele Timp, cu suvenirele din scrinul mătușii uitate – ale Poeziei clasice, mai torcând arareori la fuiorul rimelor și ritmurilor încă bune de țesut/împletit dantelării.” Aceasta, pe când „în Prozopoemele sentențioase se resimte un spirit format în buna tradiție a culturii clasice și moderne, având toate șansele să devină o voce distinctă a liricii feminine panromânești.”
Analizând un poem care ni se pare emblematic, intitulat Am spus și eu la timpul cuvenit…, așezat de poetă chiar în deschiderea volumului, descoperim un discurs liric tulburător, o meditație profundă despredegradarea morală a lumii, în condițiile unei așa-zise libertăți moderne, în contrast cu verticalitatea eului liric, înzestrat cu o conștiință etică puternică și orientat, din neputința comunicării cu semenii, spre dialogul cu Divinitatea. Iată poezia: „Nu mai gândesc eu ce va fi, ce-a fost,/ Merg tot pe ruine-ale sufletului meu,/ Vegherea amintirilor de ieri nu are rost,/ Rămâne să dialoghez cu Dumnezeu.// Că nu înțeleg nimic mă tot prefac/ De parcă aș fi nebun la un consult,/ Demult m-am învățat timid să tac,/ Nu zic nimic, nu are sens, ascult.// De ani și ani, decenii, secole la rând/ Cine-adevăr vorbește este prigonit,/ Ba mai rămâne-n temnițe zăcând/ Pentru dreptate și că n-a mințit.// Am spus și eu la timpul cuvenit,/ La un duel cu idioți am mers,/ Nu-mi pasă chiar de-am pătimit/ Din demnitate nimica nu s-a șters.”
Într-o tonalitate melancolico-reflexivă, sinceră, uneori amar-ironică, eul liric explorează raporturile dintre adevăr, suferință și demnitate, poeta Emilia Stajila construind o viziune asupra existenței în care luciditatea devine atât prilej de autoanaliză, cât și sursă de izolare. Limbajul poetic este direct, confesiv, accesibil, însă presărat cu expresii puternice: „ruine-ale sufletului meu”, „vegherea amintirilor”, „duel cu idioți” etc., această combinație între expresivitatea metaforică și franchețe creând un lirism autentic, necosmetizat.
În condițiile în careadevărul este prigonit, omul ajunge să se retragă în sine, să-și contemple ruinele sufletului și să-și reducă dialogul la unul spiritual, cu Dumnezeu, singurul martor incoruptibil.Aspirația către autentic, către adevăr, neîmplinindu-se, creează omului deziluzie, suferință morală, epuizare emoțională și resemnare meditativă. Iar motivul dialogului cu Dumnezeu este o căutare a sensului dincolo de lume, o formă de verticalitate morală, de păstrare a demnității, în opoziție cu corupția și superficialitatea oamenilor. Poemul, în întregul său, conturează portretul unui om lucid, dezamăgit de o lume în care valorile sunt pervertite, dar care își conservă verticalitatea morală prin introspecție, tăcere și dialog spiritual. Discursul liric se articulează astfel în jurul conflictului dintre autenticitate și mediocritate, dintre adevăr și fals, dintre suferință și demnitate. În pofida deziluziei, eul liric rămâne ancorat în credința fermă că noblețea spirituală a omului integru nu poate fi anulată de suferințele exterioare, chiar dacă acesta este nevoit să trăiască într-o lume care sancționează tocmai această integritate.
În prima parte a volumului, Versuri panlirice, descoperim alte poeme sensibile, cu versuri antologice. Câteva exemple: Dor de lucrurile mici… („Mi-e dor de lucrurile mici,/ De bunul simț, cireși, izvoare,/ Mai des aș trece la bunici./ Bunicul nu-i… Și mă doare…”), Căderea și ridicarea sufletului („Aspir spre credință, gând bun și iubire,/ Mai cad, dar iarăși inima-ndrept/ Și-nfrunt chiar o durere, o dulce neștire/ Cu rugă profundă și-o cruce pe piept.”), Eu m-am născut cândva, în altă țară… („Eu m-am născut cândva, în altă țară/ Pe care nu o recunosc, s-a-nstrăinat./ Nu vreau să fiu cuiva ca o povară/ Mai bine e să plec și eu acum, treptat…”), Fulgii din păr, Perle aruncate, Gândul și vioara, Pune lacăt la cuvinte, Zeița Tristețe ș.a.
Partea a doua a volumului, intitulată Prozopoeme sentențioase, conține poeme în vers liber ce valorifică potențialul reflexiv al poeziei contemporane, integrând metafizic teme precum viața, destinul omului, anotimpurile, anatomia sufletului, fragilitatea identitară, timpul, negocierea cu inevitabilul și resemantizarea finalității în orizontul unei ontologii a devenirii. Un poem puternic, care este și o meditație profundă asupra temporalității și a modului în care eul liric se raportează la diferite tipuri de finaluri: narative, existențiale sau afective, este cel intitulat Dialog cu Deznodământul, din care cităm ultima parte: „Când vine Deznodământul în vizită,/ Dorim un dialog cu el, sau obraznici/ Să-l gonim la tribunalul minții./ Suntem și noi nestatornici și nesiguri,/ Mai bine renunțăm la discuția/ Cu epilogul venit în calea noastră./ Totul e spre bine, chiar de sunt regrete!/ E doar un deznodământ firesc, încă viu,/ Nu e acela care cere epitaf.”
Tonul poemului este dat de balansul între gravitate și detașare, în care finalul nu este perceput ca ruptură, ci ca etapă necesară într-un continuum al devenirii. „Deznodământul” devine aici o figură simbolică a situațiilor-limită (vezi Kierkegaard, Heidegger, Jaspers), acele momente în care individul este confruntat cu propria finitudine, cu necesitatea de a decide, cu responsabilitatea față de propria viață. Apariția Deznodământului „în vizită” semnifică intruziunea imprevizibilă a destinului, imposibilitatea controlării totale a existenței.
Încercarea de a dialoga cu Deznodământul sau de a-l goni sugerează dubla mișcare a omului, între deschidere și evitare. Această oscilare corespunde tensiunii dintre autenticitate și inautenticitate. A invita Deznodământul la dialog ar însemna asumarea lucidă a condiției finite, confruntarea cu adevărul propriei existențe. A-l „goni la tribunalul minții”, în schimb, echivalează cu fuga în raționalizări, un mod de a evita responsabilitatea pentru sensul propriei vieți – ceea ce Heidegger ar numi fallenness, căderea în neautentic.
Declarația „Suntem și noi nestatornici și nesiguri” funcționează ca o recunoaștere a faptului că omul nu trăiește într-o lume a certitudinilor, ci într-una dominată de contingent. Însă, această nesiguranță nu este o deficiență, ci o condiție ontologică fundamentală: omul este aruncat în lume (Geworfenheit), obligat să-și creeze propriul sens într-un univers care nu i-l oferă de la sine.
Însă poemul refuză o perspectivă tragică asupra finalului. Prin afirmarea caracterului „firesc, încă viu” al Deznodământului, ni se sugerează că limitarea temporală nu este echivalentă cu anularea sensului. Dimpotrivă, finalurile conferă relief existenței. Din perspectivă existențialistă, conștiința finitudinii intensifică autenticitatea: numai ceea ce are un sfârșit poate fi deplin asumat. În acest sens, mesajul optimist („Totul e spre bine…”) nu este un simplu refugiu consolator, ci o reconciliere lucidă cu condiția umană.
Și ultimul vers, „Nu e acela care cere epitaf”, indică limpede că Deznodământul vizat nu este moartea definitivă, ci un final intermediar, o încheiere tranzitorie. Acest tip de final este generator de noi începuturi, căci omul este, în esență, o ființă proiectată spre viitor. Poemul se aliniază astfel unei viziuni filosofice jaspersiene: situațiile-limită nu anulează libertatea, ci o clarifică, o reactivează. Finalul nu este un punct, ci o interpelare – o chemare la reevaluare și transformare.
Printr-o asemenea lectură, textul poetic devine o meditație asupra modului în care omul negociază cu ideea de finalitate, fără a o absolutiza. Deznodământul nu este o „moarte simbolică”, ci o ocazie de reconfigurare a sinelui, un moment în care individul poate alege între autenticitate și evitarea responsabilității. În acest cadru hermeneutic, poemul explorează nu doar finalurile, ci și libertatea, neliniștea, fragilitatea și posibilitatea reînnoirii – dimensiuni definitorii ale existenței umane în sens metafizic.
Firește, suntem îndreptățiți și noi să credem că tânăra poetă Emilia Stajila are toate șansele să devină o voce clară și distinctă a liricii feminine românești.
Tudor Nedelcea
BucPress
