Destinul Bucovinei de nord ba frânt, ba înalțat de destinul istoriei

Cronica satelor de pe malul Prutului, mai la vale de Cernăuți, este scrisă cu sângele generațiilor trecute

Rădăcinile noastre, ale băștinașilor localităților din același areal toponimic, au o istorie comună. Împreună am pășit prin Războaie Mondiale. Împreună am supraviețuit deportărilor forțate și colectivizărilor. Am traversat comunismul și închisorile lui. Avem drame comune și tragedii care nu pot fi uitate. Avem destine malaxate laolaltă cu celelalte sărmane suflete din neamul românesc.

Avem Bucovina tăiată în două….

Cu sânge scrisă e și fila din istoria anului 1941. Când în noaptea geroasă din 6 spre 7 februarie, o bună parte din populația satului Mahala și Ostrița, la care s-au alăturat și câteva persoane din alte sate precum Ceahor, Țureni, Horecea, Boian, au pornit spre granița cu România, dar mai la vale, dea lungul Prutului, ajungând tocmai la Lunca, în Ținutul Herța. Sârma ghimpoasă nu i-ar fi oprit de a trece la Patria-mama, dar i-a oprit focul de arme. Mitralierele sovietice erau deja pregătite pentru a trage în coloana de oameni pașnici. Câteva sute de persoane au fost împușcate. Prin minune au rămas în viață doar câțiva și au reușit să treacă în România. Mai târziu ei au povestit despre “iadul pe pământ” care a avut loc la Lunca. Apa râului Prut era roșie de atâta sânge vărsat în ea.

În dimineața zilei următoare cei sinistrați și rămași să zacă fără suflare au fost îngropați în câteva gropi comune. Printre ei mai erau și răniți, care de vii au fost aruncați în acele “morminte”.

Rudele lor, interogate de către serviciile de stat, ca fiind “rude de trădători ai Patriei”, au fost ridicate, familii întregi au fost duse prin închisori sau urcate în trenuri și trimise în Siberia și alte în alte localități foarte îndepărtate. Cei deportați, osândiți și supuși la munci silnice, majoritatea, nici nu s-au mai întors acasă, murind de boli și foame pe pământuri străine.

Peste o perioadă de timp doar o groapă din acele patru gropi comune de la Lunca a fost săpată și s-a permis ca cei deshumați să fie aduși în sat și îngropați în cimitirul din Mahala.

O cruce, doua, trei, patru…107 martiri zac sub troițele din cimitir, formând o alee de cruci fără nume în cimitirul vechi, unde azi, ca și în fiecare an, în prima duminică a lunii februarie, li se aprinde câte o lumânare și le se citește o rugăciune.

Primăria satului Mahala, Elena Nandriș, Societatea „Golgota”, Societatea „Doamnele Române”, Societatea „Mihai Eminescu” alături de Consulatul General al României la Cernăuți prin prezența ministrului plenipotențiar Dan Constantin, Vasile Adascaliței împreună cu echipa sa, Vali Bărbăzan, au comemorat azi eroii neamului. Preoții au ținut o frumoasă slujbă de pomenire.

Nici cu trecerea anilor nu au secat încă lacrimile din ochii urmașilor acelor nevinovați, care au murit doar pentru că își iubeau Patria, limba si credința. Soarta lor de ani de zile e plânsă de măhăleni si cântată-n în versuri „Luncă, Luncă, vale-adâncă…”.

Istoriile despre masacrul de la Lunca, numită Valea plângerii și despre fărădelegile din anii comunismului, (parțial secrete până nu demult și scoase la iveală în ultimii ani), acum sunt povestite de nenumărate ori, sunt descrise în mai multe cărți și materiale istorice. Au fost auzite și din relatările martorilor oculari sau a urmașilor lor. Aceste fapte din trecut i-au făcut pe membrii Asociației „Boianul Unit”, să vină personal la această alee a eroilor, să-și susțină vecinii la manifestarea de pomenire a martirilor neamului, să aprindă o lumânare și să pună o coroană de flori.

Boincenii în frunte cu Victor Toma, președintele asociației, și Iaroslav Jardan, fiind și ei oameni de bună credință au spus un „Tatăl nostru” alături de vecinii din Mahala.

Împreună s-au închinat crucii-simbol al nemuririi, împreună au pomenit moșii și strămoșii lor… și ai noștri…

Tatiana Golciuc