Se pare că sunt despre zilele de astăzi aceste cuvinte scrise cu sânge: „Trăim timpuri foarte grele și periculoase. Nimeni nu mai este sigur de ziua de mâine. Atacurile inamice devin din ce în ce mai frecvente. Mulți au ajuns să fie foarte indiferenți de tot ce se întâmplă în jurul lor. Puțin le pasă dacă în minutul următor vor mai trăi sau nu. Pe câmpul de luptă omul este transformat într-un corp mecanic, care acționează la ordine, fără să-i pese de ce se va mai întâmpla”. Parcă e despre timpurile de acum în Ucraina, dar au fost scrise exact cu 82 de ani în urmă, la 22 noiembrie 1942. Le-am luat din jurnalul de campanie al medicului Tudor Nandriș, fratele cel mai mic al Aniței Nandriș, românca din Mahala care a devenit simbolul martirajului unui neam întreg din partea Bucovinei asuprite.
Medicul Tudor Nandriș s-a aflat pe linia întâi a frontului din prima zi a războiului – 22 iunie 1941 – și până la ultima – august 1945. Și pe timp de pace, și pe timp de război, cel mai tânăr vlăstar din arborele vestitei familii s-a consacrat slujirii Țării. În jurnalul său de război a consemnat aproape toți pașii până la Stalingrad și drumul străbătut pe jos spre casă.
Zilele de 18-25 noiembrie, medicul le înscrie în „Imperiul morții”, deși la acel moment postul său de prim ajutor se afla la 2-3 kilometri în spatele frontului. Sosise într-o inspecție un general și doi colonei, dându-i ordin să mute de urgență postul de prim ajutor la un loc de mai bună siguranță. Tudor Nandriș scrie că nu s-a grăbit să execute dispoziția superiorilor, fiindu-i greu să se despartă de camarazi. Numai după ce a fost aspru avertizat a părăsit poziția de pe prima linie, cantonându-se la marginea unui sat. Dar și acolo a fost surprins de atacul inamicului: „Aviația rusească ne mitralizează și bombardează fără a fi stingherită. Noi nu aveam nici aviație și nici tunuri antiaeriene”.
Se întreabă astăzi unii, care cu nedumerire, care cu reproș: ce au căutat românii la Cotul Donului și la Stalingrad?! Nu mă pricep în strategia războiului, dar și cel mai nepriceput înțelege că românii nu se puteau opri la Nistru. Pentru românii din nordul Bucovinei răspunsul e unul și clar: Basarabia și Bucovina și-au sacrificat fiii în cea mai strașnică bătălie din istoria celui de-al Doilea Război Mondial nu pentru a cuceri teritorii străine, ci pentru a reveni la sânul Patriei.
„Suflete nevinovate zboară către cer și trupuri înroșite de sânge, sfârtecate de obuze, stau împrăștiate pe aceste câmpii atât de departe de țara noastră. Aici este imperiul morții, aici viața nu mai este decât o simplă scânteiere între două veșnicii, aici se clădește din trupuri, din suflete și din oase viitorul popoarelor de mâine.” Trăim acel viitor, clădit pe oase, plătit și acum cu tinere vieți.
Am avut câțiva vecini în satul natal, Boian, care s-au întors cu zile din infernul de la Stalingrad. Regret că nu le-am înregistrat amintirile de pe front. De fapt, eram la vârsta când nu-i înțelegeam; mă săgetau fiori reci în apropierea lor, deoarece nu erau ca toți oamenii – din cauza contuziilor, rănilor trupești și sufletești. Acum, citind și recitind „Jurnalul de Campanie” al doctorului Tudor Nandriș, medic militar pe front, aflat pe linia întâi a focului din prima zi (22 iunie 1941) și până la sfârșitul războiului – august 1945, îi regăsesc și pe vecinii mei de odinioară printre eroii și victimele acelui îngrozitor măcel.
Maria Toacă
