Drama bucovinenilor în al Doilea Război Mondial. Mărturii cutremurătoare ale unui jurnalist român din Cernăuți despre bunicii săi

În timp ce într-o serie de foste state sovietice pe 9 mai este sărbătorită Ziua Victoriei, iar în Occident este marcată Ziua Europei și sunt comemorate victimele celui de-al Doilea Război Mondial, stârnind discuții aprinse despre „adevărul istoric”, „eroi” și „anti-eroii” acelei perioade, colegul nostru Mihai Grosu, născut în suburbia Roșa a orașului Cernăuți, a decis să împărtășească publicului povestea bunicilor săi – români din nordul Bucovinei, care nu au avut niciun drept la alegere. Războiul și marile jocuri geopolitice de acum opt decenii au decis în locul acestor oameni.

Relatarea lui Mihai Grosu dezvăluie tragismul destinelor românești prinse între armate și ideologii rivale, ilustrând cum familiile au fost sfâșiate de frontiere arbitrare și loialități impuse. Este o cronică emoționantă a rezistenței spirituale și a atașamentului profund față de identitatea românească, păstrată cu sfințenie în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei.

Mihai Grosu, jurnalist BucPress Cernăuți:

„Bunicul meu Gheorghe a servit în armata germană, în cadrul detașamentului româno-maghiar, reușind să supraviețuiască vicisitudinilor războiului. Evreii din Cernăuți cu care a copilărit i-au făcut acte noi. Știa româna, ruteană (fără a face distincție între rusă și ucraineană), idiș, germană. După redobândirea cetățeniei române în 1992, a trăit trei luni. Pensia și distincția de la statul român ca apărător al patriei au venit după moarte. Tot ce port românesc în suflet și sânge îi datorez iubitului bunic Ghiță.

Gheorghe Cotiușca

Constantin, fratele bunicului, și-a găsit sfârșitul în sângerosul măcel de la Stalingrad, luptând în rândurile Armatei Sovietice. Bunicul David, care a servit în armata română, nu s-a mai întors niciodată acasă. Stabilit în orașul Năsăud, și-a trăit restul zilelor sub umbra permanentă a temerii de persecuții sovietice.

Unchiul Mircea, reputat cadru didactic și doctor la Facultatea de Chimie, a fost deportat forțat de sovietici în 1944 în îndepărtatul oraș Cita, în sud-estul Siberiei. Acolo a fost obligat să contribuie la cercetarea și dezvoltarea armelor bacteriologice. Deși a refuzat cu îndârjire cetățenia sovietică, soarta i-a surâs parțial în 1959, când a fost schimbat de Gheorghe Dej pentru un spion rus. Ulterior, și-a continuat activitatea științifică la un institut de chimie din Brașov, purtând însă pentru totdeauna stigmatele experimentelor la care fusese supus. Nu îi creștea păr pe corp, nu a avut hormoni bărbătești după experimente.

Mircea Pavliuc

Bunicul Mihai Grosu a fost inginer la fabrica de covoare din Cernăuți. În 1944 și-a dus familia în Bacău de spaima sovieticilor. Soarta i-a fost însă potrivnică când, întorcându-se la Cernăuți pentru a salva ultimele utilaje ale fabricii, a fost arestat și deportat în îndepărtata Carelie, regiune aspră împărțită astăzi între Rusia și Finlanda. Cunoașterea limbilor rusă și germană i-a fost scut împotriva morții. S-a reîntors la Cernăuți în 1951, marcat fizic de suferințele îndurate, cu picioarele grav afectate de ger. A murit în București când era în vizită la sora sa Marcela în 1974. Și-a îndeplinit visul să moară în România, așa cum s-a și născut.

Mihai Grosu

Poate că cea mai importantă moștenire pe care ne-au lăsat-o bunicii noștri este tocmai această lecție: să căutăm adevărul istoric în toată complexitatea sa, fără a-l reduce la sloganuri și mituri și să onorăm memoria tuturor celor care au suferit, indiferent de tabăra în care i-a aruncat soarta”.