S-au întâlnit în 1844. În același an, la 30 aprilie, a fost nuntă mare la conacul familiei Rosetti din Solești. Fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti se căsătorea cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă e adevărat că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică, atunci Cuza Vodă a avut-o pe Elena Doamna, femeia care l-a susținut în momentele de grea cumpănă, l-a iubit până la sacrificiu, iertându-i toate păcatele și suferind cu demnitate toate umilințele.
Despre Domnul Unirii și reformele sale pentru modernizarea statului român s-au scris nenumărate pagini de istorie și cărți de literatură. Mai puține lucruri, însă, se cunosc despre Elena Doamna. Din scrierile lui Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Iorga se profilează făptura unei femei simple și blânde, întruchiparea bunătății și generozității, care și-a consacrat viața idealurilor soțului.
Viitoarea Doamnă a României, Elena Rosetti-Solescu, avea doar 15 ani când mama sa, Catinca Rosetti, a adus-o la Iași, introducând-o în societatea înaltă. Pe Alexandru Ioan Cuza l-a cunoscut la un bal și tot atunci s-a îndrăgostit de falnicul bărbat, care se bucura de un succes formidabil la doamnele din societatea ieșeană.
Căsătorită la vârsta de 19 ani, s-a impus ca una dintre cele mai puternice femei, reușind să țină în frâu conflictele politice ce-au afectat România în perioada Revoluției de la 1848. Deși, chiar de la început, Alexandru Ioan Cuza s-a manifestat ca un soț nestatornic, tânăra lui soție și-a demonstrat devotamentul, salvându-i pe revoluționarii care urmau să fie exilați în Turcia.
Se povestește că, ajutată de consulul englez din Galați, i-a îmbătat pe vâslași, iar aceștia au îndreptat luntrele pline cu revoluționari nu spre malul turcesc, ci spre cel românesc. Se mai spune că tânăra soție și-a vândut toate bijuteriile de familie pentru a-i „cumpăra” pe marinarii greci ce urmau să-i predea pe revoluționari autorităților turcești. Elena l-a urmat pe soțul ei și pe ceilalți revoluționari în peregrinările lor la Brașov, Cernăuți și Paris.
Devenind Înalta Doamnă a României, după Unirea din 1859, și-a sprijinit din toate puterile soțul ca să ajungă pe tronul celor două principate și a înfruntat alături de el intrigile urzite de adversari. Mai cu seamă, Elena Doamna a dat dovadă de aleasă sensibilitate și înțelepciune față de aventurile amoroase ale ilustrului ei soț, prins la București în mrejele dragostei pătimașe cu Maria Obrenovici, o amantă faimoasă care a distrus și alte inimi celebre.
Soția înșelată s-a retras la Paris, însă n-a încetat să-și iubească și să-și ajute soțul. Se știe că, pentru a-i asigura sprijin diplomatic, s-a împrietenit cu Eugenia, soția împăratului Napoleon al III-lea, reușind astfel să sprijine autonomia proaspătului stat român, în ciuda statelor adversare Unirii, cum erau Turcia sau Rusia.
În 1860, Elena Cuza a revenit în țară, fiind primită la București cu mare admirație de popor, ca prima Doamnă a României. S-a dedicat unor acțiuni caritabile, sporind prestigiul Domnitorului. Dar soarta i-a pregătit o cruntă încercare. Amanta i-a născut lui Cuza doi copii, pe care, ca o Doamnă adevărată, Elena i-a primit și i-a protejat pe fiii din flori ai soțului, când acesta a fost silit să abdice.
Apoi și-a urmat soțul în exil, veghindu-l până la ultima suflare. Domnitorul rămas ca un erou în memoria poporului român a fost, mai presus de toate, eroul inimii sale. În ziua când i-a cerut mâna, așa a și scris Elena în carnețelul ei, păstrat la Muzeul Național de Istorie: „Este ziua cea mai importantă din viața mea și neuitat va rămâne în inima mea Alexandru. Iar acest buchet de flori Edelweiss îl voi păstra până la sfârșitul vieții, ca pe cel mai pur simbol al iubirii”.
Trec peste faptul că această căsătorie, încheiată la 30 aprilie 1844, a fost nefericită pentru Marea Doamnă a Micii Uniri, cum îmi place s-o numesc pe nobila soție a lui Alexandru Ioan Cuza. Importantă rămâne această zi și prin faptul că viitorul Domn al Țării Românești a refuzat să primească robii romi trecuți în lista de zestre a soției, el fiind printre primii care au acceptat hotărârea Adunării Obștești de dezrobire a romilor.
Maria Toaca
