Cea mai iubită și una dintre cele mai valoroase personalități ale României, Regina Maria, a murit la 18 iulie 1938, în Salonul de Aur al Castelului Pelișor, la vârsta de 62 de ani. Cu câteva zile înainte de a părăsi această lume, Regina se afla la tratament în Germania. Presimțind, probabil, că zilele-i sunt numărate, la 14 iulie a hotărât să se întoarcă în România. Cronicarii acelor zile fatale consemnează că a refuzat avionul pus la dispoziție de Hitler, ținând numaidecât să plece cu trenul. Călătoria lungă și obositoare i-a agravat starea precară a sănătății, grăbindu-i sfârșitul. Era o căldură infernală. Trenul a fost nevoit să oprească la Cernăuți, pentru că Regina se simțea tot mai rău. În gara din Cernăuți, țăranii i-au acoperit vagonul cu crengi verzi, ca să nu sufere de căldură, și au turnat găleți de apă rece peste fierul încins.
Orașul nostru era punct de frontieră și era România în vara anului 1938. Drumul fatalei reveniri a Reginei în țară este descris în cartea lui Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României: „Astăzi a sosit în țară prin punctul de frontieră Cernăuți Regina Maria, însoțită de profesorul dr. Stormer, profesorul dr. Hortolomei și generalul Balif. La Sinaia a sosit la 17 iulie… Starea Reginei este foarte serioasă. […] După tratamentul din sanatoriul dr. Lahmann din Dresda, M. Sa, simțindu-se mai bine, a decis înapoierea în țară. Voiajul a provocat o nouă hemoragie, care a determinat o oprire de 12 ore la Cernăuți…”.
Se mai spune că oamenii din partea locului plângeau în gară, aduceau apă și crengi de copaci pentru a răcori vagonul. Erau simpli țărani români, demni de inima Reginei. Cât de mult ne lipsește astăzi, nouă, simplilor muritori, inima Ei, alinătoare a românilor răpuși de cumplite suferințe.
Știu că inima Reginei a ajuns la Palatul Pelișor și poate sângerează acolo, în locul unde a bătut ultima dată, la 18 iulie 1938, de atâta durere ce a năpăstuit poporul pe care l-a iubit și l-a apărat cu neasemuit devotament. În momentele cele mai grele ale războiului, când sute și mii de ostași români mureau nu numai din cauza rănilor, ci și în chinurile groaznice ale epidemiei de tifos exantematic, Regina și-a schimbat coroana pe o simplă batistă albă, coborând din palat în tranșee și veghind în spitale agonia bolnavilor contaminați.
Îndoliată după fiul cel mic, victimă și el a tifosului, riscându-și propria viață, a îngrijit cu maternă dăruire răniții și bolnavii, antrenând în nobila activitate caritabilă elita doamnelor din înalta societate. Milostivă cu cei doborâți de boală, a fost mai puternică decât orice suveran, dând dovadă de tenacitate și voință de fier și nutrind o mare credință în izbânda poporului român. „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aș duce peste tot, aș vedea totul, aș vorbi cu soldații… aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!”, iată câteva cuvinte demne de luat în seamă.
Nu mai sunt pe harta României Cadrilaterul, unde se află palatul Reginei Maria, tărâmul de vis de la Balcic, și nici orașul Cernăuți – ultimul popas în Țară al Majestății Sale. Dacă o să aveți drum prin Balcic, să vă opriți la paraclisul ortodox „Stella Maris”, unde Regina României a dorit să-i rămână inima. Dacă simțiți că vă lipsește inima Reginei, veniți la castelul ei de la Balcic. Îi veți simți durerile în curgerea apelor, în mireasma crinilor, în fremătarea ierbii…
Maria Toacă
