Respiră şi trăieşte sufletul românesc pe pământul din nordul Bucovinei. Nu mai sunt întregi hotarele apărate de Ştefan Vodă, dar sunt veşnice ctitoriile sale cereşti – credinţa, limba, dorul de libertate, focul haric în candelele bisericilor noastre, dar și stejarii din Codrii Cosminului. Unul, dintre cei mai de demult, chiar freamătă cu numele voievodului. Se ține dârz, aidoma vitejilor arcași ai Marelui Ștefan, deși i-au rămas să atingă cerul doar câteva crenguţe ce-și așteaptă înverzirea.
Mai sunt undeva pe lume popoare creștine care să se închine cu atâta evlavie și dragoste la un arbore în pădure? Nu cred că sunt, pentru că numai la noi, în Bucovina și Basarabia, orice stejar secular este numit „al lui Ștefan cel Mare”. Ne-am rugat în prima zi a Săptămânii Luminate, la Sfântul Ștefan cel Mare, izvorul a toată vitejia și tuturor dreptăților. Credem că mai auzite ne sunt rugăciunile în Săptămâna Luminată, care pentru mulți români din nordul Bucovinei începe cu pelerinajul în Codrii Cosminului, la Stejarul voievodal. Ne-am adunat în jurul preoților Dumitru Tocar, parohul Bisericii din Hrușăuți, și părintelui Teodor Ciurariu, din Dorohoi, sosit împreună cu profesorul dr. Vasile Adăscăliței și Constantin Gologan, prieteni nelipsiți la sărbătorile de suflet ale fraților bucovineni. Fețele bisericești au ținut Tedeumul de pomenire a arcașilor viteazului Domnitor, au cântat psalmi de slavă Învierii lui Hristos, ne-au unit în rugăciunea Tatăl Nostru.
Cuvintele preoțești au fost preluate în rostirea sufletească a Excelenței sale Irina Loredana Stănculescu, susținătoarea comunității românești la toate manifestările de respirație națională. Împreună cu colegul diplomat, consulul Cristian Dacica, au împărtășit bucuria pascală a zilei, veghind flacăra lumânărilor, ciocnind ouă roșii, cântând imnuri de slăvire și pomenire pe binecuvântatul pământ, stropit de sângele martirilor neamului, apărători ai țarinei străbune, vorbirii noastre românești și credinței ortodoxe. Puțin mai târziu a venit împreună cu un grup de coriști și tânărul preot Dumitru Gaină, care ține aprins rugul limbii române la Valea Cosminului, satul în care limba maternă a românilor răsună în sfântul lăcaș, amintind de măreția divină a vechilor cazanii.
Părintele Dumitru Tocar, care de ani şi ani îşi îndeplineşte sfânta datorie de a-i pomeni pe vitejii oşteni creştini, a ținut și o lecție de istorie despre cum vitejii arcași ai lui Ștefan au apărat pământul țării și credința ortodoxă, despre lupta cu leșii din anul 1497, când viteazul Domn al Moldovei a alungat de pe aceste meleaguri șleahta leșească, zdrobind oștirea falnicului Ian Albert, venit cu sabie și viclenie asupra Moldovei. Competent și atotștiutor ne-a introdus în trecutul ce nu poate fi dat uitării și profesorul Vasile Adăscăliței. Nimeni nu poate să știe întocmai dacă acest stejar s-a păstrat anume din legendara „Dumbravă roșie”, sădită de vrăjmași înhămați la plug, despre care au lăsat scris și cronicarii moldavi în Letopisețele Țării Moldovei. Dar e cert stabilit de specialiști că impunătorul arbore are vârsta aproximativă a războiului stefanian.
E un loc de spiritualitate românească ce se va menține atâta timp cât va slobozi stejarul muguri, iar el va înmuguri atâta timp cât vom veni aici, așa cum vine venerabilul Ionică Semeniuc din Hrușăuți, și ne vom ruga pentru odihna sufletelor arcașilor căzuţi ca să nu fim noi robi astăzi, să vorbim şi să ne rugăm în limba noastră română, să ne bucurăm de Învierea lui Hristos şi de Învierea noastră la o viaţă nouă.
În fața stejarului viguros își regăsesc demnitatea românii dezmoşteniţi de moşie, fiecare frunză fiind ca o filă din istoria unui popor ce-și căuta scut și adăpost în codrul verde. M-am gândit nu o dată că, dacă la fiecare întâlnire în jurul acestui stejar, am fi adus câte o piatră, câte o gură de apă, o mână de ciment, am fi înălțat până la cer un monument, o cetate, o piramidă sau alt simbol al durerilor și dragostei noastre pentru Sfântul Domnitor. Chiar dacă ni se pare acum că se apropie apocalipsa, nu poate fi sfârșitul lumii cât pașii ne mai poartă spre locuri sfinte.
