Maramureșul – o lume de basm, o lume curată, vie, capodoperă, unde timpul s-a oprit: jurnal de călătorie

Atunci când inima îți caută alinare, când apar în cale multe întrebări fără răspuns, nu există altă cale decât ceea ce duce spre locuri divine. Pe un astfel drum am pornit și eu, într-un voiaj în Maramureș.

Maramureșul –colțișor de rai, merită pe deplin această calificare pentru natura mirifică, pentru oamenii ospitalieri, coloritul național și dragostea pentru păstrarea tradițiilor și patrimoniului cultural.

Călătoria de o zi în Maramureșul meu drag. De ce al meu, fiindcă mă reprezintă și pe mine cea care sunt originară din partea dreaptă a Tisei, din Maramureșul istoric. Am pornit într-o zi de vară din Halmeu spre Bârsana. Eu, fiind de pe aceste locuri, căutam să găsesc ceva în tot pelerinajul care ar putea să mă impresioneze încă o dată, căutam ceea ce nu pot găsi acum în situația de azi. Bănuiesc că alinare, refugiu și răspuns la întrebările ce mă frământă.

Era duminică, în sate trăgeau clopotele, chemând lumea la slujbă, de pe fiecare stradă apăreau femei îmbrăcate în costume naționale, sugnele lor „dansau» în adierea vântului bucurându-se de posibilitatea de-a defila la parada modei autentice. Toate doamnele se salută cu un frumos „Lăudăm pe Isus», primind un răspuns „În veci amin» țocănind cu tocurile pantofilor pe asfaltul satului în drum spre biserică.

În orașul Negrești-Oaș femeile întâlnite pe străzi cu sugnele lor «zburătoare» cusute într-un stil autohton, arată ca niște umbrele deschise sau aparate zburătoare de pe alte planete. Nuanțele de pe sugne, șerinci și uzorul cămeșilor nu se poate reda, transcrie pe hârtie, trebuie de văzut cu ochiul ca să poți crede. O lume de basm, o lume a lor curată, vie.

Sapânța primul popas, aici găsim două obiecte turistice.

Cimitirul Vesel de la Săpânța este locul unde se poate vedea și înțelege ce e omul pe acest pământ. Turnul bisericii unde e plasat cimitirul se vede din depărtare, strălucește la soare și te cheamă spre el pentru a poposi puțin din drum. Nu numai din călătorie, dar și din drumul pe care merge omul prin viață, grabă, goană și agoniseală. Aprope de cimitir poți observa crucile de pe morminte de culoare albastră, acea nuanță de albastru care predomină în România, pură curată și fără sfârșit. Intri prin poartă și nu știi de unde să pornești cu cititul de pe cruci, nu e un simplu text, ci o soartă de om, este o viață scrisă așa, simplu, așa cum e omul pe acest pământ, cum se naște fără nici o înzorzomare, pur, real. Aici sunt adunate toate: binele, răul, reușitele, viciile, destinul.

Aici se poate de reținut o mică lecție predată prin glume, istorisirile omului simplu care vede trecerea din această viață așa ca o fericire cum o primeau dacii, și anume moartea. Când îți pui întrebarea ca un simplu turist, cum să mergi la cimitr ca să găsești glume scrise pe morminte? Mergi din curiozitate ce mai e și aceea, dar acolo gluma din ochi dispare când citești cuvintele de pe cruci, căutând în viața ta asemenea sorți și persoane care au trăit, trăiesc asemenea destine și îți dai seama ce reprezintă viața aici, acum pe acest pământ. Doar slujba și rugăciunea care are loc în incinta bisericii te întoarce înapoi la realitate aminindu-ți că mai ai timp de revizuit, de analizat fiecare pas din viață.

Prin jur vezi ba o copiliță “îngeraș” ca din rai îmbrăcată în costum național, care e ca o floare care te atrage să o atingi, să o miroși și să te bucuri că există , ba un alai care se grăbește să asiste la o nuntă tradițională, o nuntă unde mireasa cu cununița și mirele cu clop zâmbitori, fericiți că s-au găsit au format o familie creștină cununându-se în fața sfântului altar, promițând să fie alături și la bine și la greu cum a poruncit Dumnezeu. În ei se observă nucleul continuității valorilor spirituale, și încrederea că maramureșenii vor perpetua peste timp.

Mergem mai departe, la vreo 500 de metri, găsim o pădurice de stejari, pe o cărărușe trece o ciurdă de oi mărețe cu ciobanii lor, se opresc ne privesc din interes și își continuă drumul spre stână zongănind din clopoței luânduși rămas bun. Noi căutăm Mănăstirea Peri, bine a spus cineva că drumul spre locul sfânt poate fi plin de spini, sau poate pădurea o ocrotește, ori dorea să o colindăm mai mult. La un moment am ajuns, o găsim falnică, măreață cu turnul înalt cioplită în lemn de stejar așa cum alta nu e. Stă, așteaptă într-o poienița cu flori inconjurată de falnicii strejari parcă are “oastea” ei care o apără și o protejează. Sărăcuța are o istorie bogată, a “calătorit ” de ambele părți ale Tisei, apare ca în oglindă cunoaște multe păstrează taine și și -a găsit alinul pe acest meleag. E o liniște în jur, un refugiu pentru cei ce vin la ea în vizită, sau caută răspunsuri.

O părăsim cu un sentiment îndeplinit că acolo ea e în siguranță și și-a găsit alinarea.

Drumul mai departe, m-a dus spre Bârsana, locație unde pământul ca substanță nu există, parcă te înalți mai sus, de lumea cotidiană. Ași numi acest loc ” nour care plutește și te leagă de cer”. Cum te ridici pe scări spre ea observi alt univers, o atmosferă în care părăsești toate lucrurile lumești din această viață, și îl cauți pe Dumnezeu în fiecare colțișor. Îl cauți, dorești să-i spui tot ceea ce ai , ce ești, ce te doare, de ce te bucuri, ce nu poți și să duci pe umeri tăi. Intri acolo cu crucea în spate și aștepți…. mult aștepți, fiindcă cu agoniseala de-o viață prin lume pe care ai acumulat-o , toate păcatele posibile te trag in jos. Dar mergi…

Nu poți să nu plângi, atunci când ești prezent la slujbă, când vocile măicuțelor cântă parcă ar fi glasurile îngerilor coborâți din cer. Cântatul lor îl primești ca un mir pe suflet care îți unge rănile și îți alină durerea. Te așezi pe o bancă singur privind la cer dorind să vorbești cu El, Atotfăcătorul: cuvintele se aștern pe buze și se pare, că totul a dispărut, nimic nu există în jur, doar tu, El și cerul intermediator. Ce sentiment, alinare, cunoaștere de sine – cine ești și ce faci mai departe. Ceea ce e important jos , acolo dispare, este locul unde te cerni înăuntru . Rai sau colțișor de basm, cum nu s-ar numi, doar acolo poți să te numești creștin, părăsind cele lumești și vorbind cu El. Locul nu te lasă să pleci, doar așa el îți dă răspunsul la multe întrebări și te vindecă dacă ai dorința să auzi binecuvântarea.

De ce Maramureșul, mă veți întreba, poate să fie numit colțișor de rai? Pentru mine așa este, fiindcă aici în fiecare duminică lângă poarta maramureșeană bătrâneii îmbrăcați cu straie populare, stau la taifas și pun «țara la cale», au timp unul pentru altul, nu pierd aceea legătură care unește, dau sfaturi și lecții de viață generațiilor tinere. Aici, unde portul popular defilează pe ulițe mărețe negonindu-se după chitciuri și modernism. Unde se salută lăudându-l pe Isus, unde legătura dintre om și biserică este vie, poate mai exista contiuitate. Ma-am distanțat de cele din jur, am văzut doar ceea ce vream să văd și am găsit acolo toate aceste lucruri – legătura dintre generații, mândria de neam, comorile vii și o istorie sculptată in lemn a unui popor .

P.S. Pentru turiști:merită măcar o dată să vizitați acest colțișor de rai ca să vă rămână în memorie pecetea pusă de urmașii dacilor pe firmamentul neamului și păstrată și azi cu sfințenie de românii adevărați.