Mihai Eminescu și Aron Pumnul. Importanța „Lepturariilor” profesorului cernăuțean

Anul acesta se împlinesc 135 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. În acelaşi an s-au stins din viaţă şi Veronica Micle şi prietenul poetului Ion Creangă.

Lucrând la alcătuirea următorului volum al „Caietelor literare” dedicate poetului, am adunat informaţii preţioase referitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu la care ar trebui să revenim de fiecare dată şi să pătrundem mai adânc în tâlcul lor. Unele dintre acestea le voi împărtăşi cititorilor fideli ai Agenției BucPress.

 Mihai Eminescu despre Lepturariile lui Aron Pumnul

Sunt memorabile cuvintele lui Mihai Eminescu despre însemnătatea Lepturariilor lui Aron Pumnul: „Nu râdeți, domnilor de „Lepturariu”. Dacă a exagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, apoi aceia, mulți din ei, au fost pioneri perseverenți ai naționalității și ai românismului, care însă, dacă nu erau genii, erau cel puțin oameni de o erudițiune vastă, așa precum nu există în capetele junilor noștri dendy” (Mihai Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I, (1870-1877), Ediție critică cu introducere de Ion Scurtu, Minerva, 1905, p. 72). Într-o altă lucrare, Austro-Ungaria. Cărți românești interzise pentru Ungaria, Eminescu va urmări soarta Lepturariului, care se număra printre cărțile românești interzise în Transilvania și Ungaria, „ca să se vadă cum gospodăresc frații maghiari cu naționalitățile în școlile de pe teritoriul fericitului regat al Sfântului Ștefan”. Poetul precizează în continuare: „Între cărțile românești, vedem figurând chiar „cartea de lectură a lui Pumnul, aprobată de ministerul din Viena și tipărită în chiar Tipografia statului. Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e, din contra, un sâmbure de distrugere a statului unguresc, când, precum se știe, Lepturariul, în aparență inocent, al lui Pumnul îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari” (Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice, Editura Junimea,, 1977, p. 137-139). În polemica cu Dimitrie Petrino, Eminescu îl susține pe Pumnul, numindu-l „nemuritor și mare”, argumentând că el „e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență națională maselor și a făcut din ele o națiune”. Aceste aprecieri pot fi considerate și ca răspuns la critica lui Titu Maiorescu la alcătuirea didactică a Lepturariului.

George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1982), în care a acordat, nepermis de puțină informație despre Aron Pumnul, constata: „Între profesorii români, în afară de „popa Veniamin Iliuț”, care „pârlea”, se remarca Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărți românești și se purta prietenos cu studenții, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl iubea în chip deosebit, îi devoră Lepturariul cu toate ciudățeniile lui” (Istoria literaturii…, p. 443). Menționăm aici că în acea perioadă Aron Pumnul era mistuit de o boală grea și ne îndoim că putea sa „bată mingea” cu elevii săi.

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în lucrarea O ipoteză cu privire la Epigonii menționează că pentru Eminescu Lepturariul a fost cartea care l-a învățat să cunoască și să iubească producția poetică a predecesorilor săi, mai mari sau mai mici, iar Epigonii, cum bine se știe, este o adevărată apărare a Lepturariului, atacat în Observațiile polemice ale lui T. Maiorescu”. (Analele Universității, București, Seria științe sociale, filologice, XI, 1962, p. 561).

Analizând poezia Epigonii constatăm că tot ce știa Eminescu din literatura română la acea periodă era inspirat din Lepturariu și alte manusrise ale profesorului, din lecturile poetului în biblioteca gimnaziștilor și chiar din alte surse neidentificate.

Istoricul literar Constantin Loghin face o analiză comparativă a scriitorilor din Epigonii cu caracteristicile făcute de Aron Pumnul în Lepturarii. Printre numele scriitorilor din Epigonii vom prezenta doar câteva.

„Chichindeal – gură de aur” – epitetul „gură de aur” este inspirat doar din biografia entuziastă pe care poetul o citise din manualul lui A. Pumnul; „Mumulean glas de durere” – notele biografie (trei pagini) din Lepturariu sunt reproduse după Eliade, care susținea că Mumuleanu „dacă ar fi trăit sau dacă grijile și necazurile sale l-ar fi lăsat să poată a-și cerceta și îngriji pe unde și unde lucrările sale sau a se sfătui cu prietenii săi, apoi scrieriele astea de pe urmă (e vorba de poeziile influențate de Lamartine) ar fi fost un cap de operă de închipuință firească și un model pentru mulți rumâni”. Aron Pumnul publică în „Lepturariu” o poezie lungă din trei părți: Plângerea și tânguirea patriei; Blăstăm pentru nelegiuirea lor și Rugăciune pentru a sa scăpare”.

„Prale, firea cea întoarsă” este născut în Basarabia, în satul Volcineţul-Răzeşi, în târgul Sorocei. Pumnul scrie că „a fost un bărbat genial şi ciudat în felul său; cu un spirit plin de artele frumoase; poet, muzician, arhitect, croitor, ciubotar şi aflător de lucruri noi; spiritul lui ţinea la universalitate, ca probă ne poate servi unlitere (alfabet), ce făcuse cu cifre universale, cum sunt numerii arabici, ca să se citească în toate limbile cu aceiași însemnătate; – cunoştea şi limba greacă veche; la 1819 călătoreşte la Peterburg cu episcopul Varlaam, când s-a tipărit acolo biblia românească a lui Clain şi Micul; – a compus toată psaltirea în versuri, nu prea nimerite după măsura poetică, şi după curăţenia limbii; a vieţuit la Iaşi, unde a repausat, după spusa unui nepot al lui, pe la anul 1847”.

Presupunem că Eminescu a citit în întregime Psaltirea în versuri care se afla în biblioteca gimnaziștilor. În continuare poetul îi amintește pe: „Daniil cel trist şi mic”, „Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară”, „Cantemir croind la planuri de cuţite şi pahară” etc. Ne vom opri doar la câteva fragmente din biografia lui Dimitrie Cantemir: „Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, după departul său din Moldova, a fost cel mai credincios, mai folositor şi mai priincios sfetnic al lui Petru cel Mare, în trebile politicei şi luminării Rusiei; el a fost întemeietorul academiei ştiinţelor în Rusia, al căreia aşezăminte şi statute le-a făcut după planul marelui filosof Laibnitũ. Învăţătura cea înaltă a principelui Cantemir, sentimenrtele lui cele nobile, zelul lui spre înaintarea ştiinţelor şi nemărginita lui iubire, ce a avut-o către naţiunea noastră română sufla cu înfocare din numeroasele lui produse literare, carile au fost şi sunt încă şi astăzi lăudate cu gura în toată lumea învăţată (vezi nr. XXIII, din tomul III al Lepturariului).

Mihai Eminescu, ca cel mai iubit dintre învățăceii lui Pumnul, avea acces și la manuscrisele profesorului său, manuscrise care au fost publicate de abia după moartea lui de către un alt renumit elev al său, Ion Gh. Sbiera, în cartea Aron Pumnul. Voci asupra vieții și însemnătății lui, dimpreună cu documentele relative la înființarea catederei de limba și literatura românească la gimnasiul superior din Cernăuți, precum și scrierile lui mărunte și fragmentare, publicate de Dr-ul Ion al lui G. Sbiera, profesor la universitatea din Cernăuți, membru al Academiei Române din București, membru onorariu sau fundătoriu al mai multor societăți literare etc. Cu spesele acordate de Fundăciuneaa Pumnuleană, de către Societatea pentru Cultura și Literatura română în Bucovina, Editura Societății, Tipografia Arhiepiscopală, Cernăuți, 1889. În această lucrare Sbiera include lucrările inedite ale profesorului. A publicat Cursul de literatură, această, valoroasă pentru cunoașterea activității și competenței profesorului, și capitolul Forma den afară a poesiei române (p. 357-363), în care sunt prezentate elemente de prozodie: poezia și felurile ei, elementele formei den afară a poesiei, măsura încheieturilor (a silabelor – n.n.), nălțimea și josimea încheieturilor în cuvinte de mai multe încheieturi, piciorul, viersul sau șirul viersual, însușietățile versurilor mari și mici, felurile viersurilor în privința cădinței ori a țărmuriciunii (a rimei n.n.), întorsura. Prin urmare, Eminescu a cunoscut primale elemente de prozodie tot de la profesorul Aron Pumnul. Lui A. Pumnul îi aparține și prima periodizare a literaturii române: prima perioadă – 1433-1780; a doua – 1780-1828; a treia – 1828-1850. Tot în acest capitol Aron Pumnul își expune conceptul unei istorii a literaturii române, care a fost ulterior dezvoltat și aplicat de către I. Gh. Sbiera.

Sub influenţa activităţii şi a Lepturarelor lui Aron Pumnul în Bucovina a crescut o generaţie nouă, o generaţie fanatizată în tot ce este autentic românesc şi s-a opus cu îndârjire tendinţelor de înstrăinare a sufletului românesc, aşa că în ciuda tendinţelor de înstrăinare, caracterul românesc al acestei provincii s-a păstrat.