”Nu a reușit să-și vadă fiul nou-născut” Povestea soției unui militar din Cernăuți, care educă singură patru copii

Tatiana Peleh își crește singură cei patru copii. Soțul a murit în timpul unei misiuni militare cu câteva zile înainte de nașterea celui mai mic fiu, Maxim. La fel ca și soțul ei, Tatiana este militară. După ce copiii vor crește, intenționează să se întoarcă la serviciu. Spune că este o datorie, la fel cum a fost o datorie și pentru soț să servească în rândurile Forțelor Armate ale Ucrainei, potrivit audiovizualului public Suspilne Cernivtsi.

Tatiana Peleh, soția militarului mort: ”Dacă am citi întreagă listă a meritelor sale… Sunt foarte multe. A ajuns în grad de locotenent colonel. A fost transferat mereu undeva, din orașul Rivne  la Iavoriv, din Iavoriv s-a transferat aici, la Storojineț, regiunea Cernăuți. Iar de aici spre Mariupol, în brigada a 56-a, mereu am fost în diferite orașe. Unde a fost soțul, acolo și noi împreună cu el, nu s-a întâmplat niciodată să ne lase undeva, iar noi să locuim separat. Mereu am fost împreună…

Sunt și eu militară și servesc din 2016. Acolo, în timpul serviciului, l-am cunoscut pe soțul meu. M-am înrolat în armată când fetița Evusea împlinise 3 anișori. Am locuit în raionul Volnovaha, există un asemenea orășel, Donske. A fost înfricoșător să trăiesc acolo cu trei copii mici. Soțul mereu spunea ”sunteți verticala mea care mă susține mereu” și eram alături de el. Fiul meu cel mare, Artem, are 10 ani și este foarte deștept. Apoi este Eva,  elevă în clasa întâia, are 7 ani. Teodorcic a împlinit 2 anișori în februarie, cel mai mic, Maxim are 9 luni…

Când eram gravidă, eram acolo în apropiere de linia frontului, deși am fost evacuați de vre-o patru ori, dar am revenit și i-am spus: ”Nu pot să fiu fără tine și tu fără mine”. În luna martie a trebuit să plec acasă pentru că sarcina mea era foarte grea, bombardamentele au devenit mai puternice și el m-a trimis acasă. Dar lângă el am fost în siguranță. Îi ziceam: ”Soțul meu are umeri atât de puternici încât mă va apăra și nu va permite să-mi cadă niciun fir de păr…

Îmi era frică, trebuia să revină în luna mai, vroia să fie aproape de familie și să vadă cum cresc copiii…  Îmi spunea: ei cresc, iar eu nu sunt lângă ei.  Îi transmiteam fotografii și video, îmi spunea – Teodor a început să meargă, iar eu nu am văzut, i-a crescut un dinte la Teodor și eu iarăși nu eram lângă el… Îmi spunea mereu: ”Nu-ți fă griji, totul va fi bine”. Pe data de 5 trebuia să vină la noi, pentru că un prieten mi-a spus că mă va duce la maternitate, pe la ora 7, iar dimineață, la 6:30, simțeam că trebuie să-l trezesc, am sunat, dar el nu a răspuns la telefon. Am sunat a doua oară, am sunat de 10 ori, dar el nu a răspuns la telefon. Șeful meu de batalion mi-a telefonat și mi-a spus : ”Soțul tău a murit…”

Copiii s-au deșteptat de la strigătele mele de disperare. Până în ultima zi nu am crezut că nu mai este. Mereu e cu noi, le spun copiilor, dar a plecat într-o călătorie îndepărtată și nu poate să telefoneze… Inima lui s-a oprit pentru totdeauna, pur și simplu, nu a mai rezistat …  La un bărbat de un 1.90 m înâlțime și 120 de kg, inima nu a putut să mai suporte pe poziția unde se afla… Zilnic vorbam cu el, de zeci de ori, uneori și de o mie ori pe zi. Mereu telefona, îmi trimitea fotografii, iar eu îi spuneam ”Max, unde este vesta antiglonț?” și el îm răspundea: „În mașină”. ”Și de ce se află în mașină?”, l-am întrebat. ”Eu sunt nemuritor, nu mi se va întâmpla niciodată nimic” îmi răspundea…

A murit în data de 4, iar pe 14 trebuia să fie ziua lui de naștere, iar pe 17 iunie am născut un băiețel, pe Maxim. Stresul m-a afectat negativ. După naștere, Maxim a fost internat imediat în secția de reanimare. Toți mi-au spus că bebelușul este sănătos și că nu are nimic, dar după o oră de la naștere, a fost dus la reanimare. Nu respira…  A fost cea groaznic. M-am rugat Bunului Dumnezeu să nu mi-l ia de lângă mine. Am simțit o mare frică că-l voi pierde și pe el, și că îl voi îngropa lângă bărbatul meu… Dar soțul i-a fost ca un înger de pază, atunci când avea probleme cu respirația, îi spuneam imediat: Max, Maxim respiră greu, te rog să-l ajuți și să ne externeze, mai sunt alți trei copii care ne așteaptă acasă… Și m-a ajutat în felul acesta…  Ziua externătii din spital a fost cea mai fericită, am revenit acasă. Dar nu era cel, care trebuia să fie cu noi  și la maternitate, și acasă…

La început, în fiecare săptămână eram la cimitir… Și așa câte două-trei zile,  apoi ne întorceam acasă. Cimitirul e lâgă Lviv. Este cel mai frumos mormânt în regiunea Lviv, acolo, în raionul unde am locuit.  A fost foarte greu și pentru copii… Ne descurcăm singuri, dacă aș fi în orașul Lviv, acasă, aș fi uitat de copiii mei, aș fi tot timpul la mormânt. Acolo toți ar fi lângă mine, am plânge… dar aici, la Cernăuți, nu-mi permit să plâng…

Îmi amintesc de un interviu al soțului meu, să fi fost prin 2019, în orașul Mariinka… Când le-a spus: ”Soția mea niciodată nu se supără pe mine, batalionul meu întotdeauna a fost pe primul loc, familia pe locul doi…” L-am susținut în toate.  Pentru noi el este un Erou, nu va dispărea niciodată din memoria și inima noastră…”