Într-un reportaj despre memoria masacrelor de la Lunca, Maria Toacă străbate un sat în care martorii oculari au dispărut, dar urmele tragediei continuă să vorbească prin oameni, case, biserici și cruci. „Martorii oculari demult odihnesc în cimitir”, spune preotul Marian Onișciuc. Însă autoarea descoperă că satul însuși a rămas un martor al apocalipsei din iarna anului 1941.
În cartea în curs de apariție, „Dă-mi mâna, frate”, din colecția Societății „Golgota”, realizată prin proiectul finanțat de DRP, aproape pe fiecare pagină se întâlnește cuvântul Lunca. Este denumirea satului pe teritoriul căruia au avut loc tragediile din nopțile de 27 spre 28 ianuarie și de 6 spre 7 februarie 1941.
Până la declanșarea agresiunii ruse împotriva Ucrainei, am parcurs de multe ori drumul spre Troița înălțată pe malul Prutului, la locul măcelului, în memoria sutelor de români masacrați în acele două nopți, dar și a tuturor celor care au căzut secerați de gloanțele grănicerilor sovietici în timp ce încercau să treacă râul despărțitor de frați.
De multe ori am aprins candela la Troiță, am gustat din feliile de colac oferite de bunii creștini din Mahala și am plâns cu lacrimile lor. Însă, până acum, numai o singură dată, la 7 februarie 2023, m-am oprit în satul Lunca și atunci numai pentru câteva ore.
Căzuse zăpadă mare la acel început de februarie. Nefiind în stare să străbatem troienele până la Troiță, ne-am oprit, împreună cu grupul din Cernăuți și Mahala, la biserică, unde părintele Marian Onișciuc a oficiat slujba de pomenire.
Acum, începând realizarea proiectului, ne-am pus în gând, împreună cu președintele „Golgotei”, Vasile Rauț, să facem un popas mai lung la Lunca, să căutăm oameni care își mai aduc aminte sau care au auzit despre tragica noapte de la bunici ori de la părinți. L-am luat ca însoțitor pe Vladimir Acatrini, tânărul care și-a petrecut vacanțele de vară la Lunca, la bunici, iar tatăl său, Mihai Acatrini, directorul Liceului din Băhrinești, a urmat aici școala de nouă ani.
Fiind zi de duminică, ne-am oprit mai întâi la biserică, sfântul lăcaș rămânând unicul reper spiritual al sătenilor. L-am găsit pe părintele Marian în timpul predicii, vorbindu-le enoriașilor despre hrana spirituală și despre adevăratele bucurii sufletești.
În interior, biserica este în proces de restaurare. Deocamdată, enoriașii adună mijloace pentru picturile murale. S-au înțeles cu pictorul iconograf Ștefan Purici să înceapă lucrările anul viitor. La exterior, tot prin modestele lor puteri, biserica a fost complet reînnoită.
Destinul ei a fost dramatic, trecând prin încercări și suferințe asemenea oamenilor care au grijă să nu se stingă candela la sfintele icoane. Ctitorită de monahul Sava Holban între anii 1831 și 1834, după câțiva ani de putere sovietică, în 1950, biserica a fost închisă.
Om al locului, pălămarul Vasile Budeanu știe de la bătrâni despre batjocura care a urmat: cărțile sfinte și icoanele au fost arse, iar crucea de pe cupolă și clopotele au fost aruncate din ordinul unei aprige comuniste de la Herța.
Pedeapsa Domnului n-a întârziat. După câteva zile, satul a aflat că bărbatul femeii, despre care se spunea că era bolnav psihic, a tăiat-o în bucăți și a aruncat-o în focul din sobă.
Peste aproape patru decenii, în 1988, biserica a fost redeschisă și sfințită cu hramul „Sfânta Parascheva”. Primul slujitor a fost părintele Aurel Pițu, după care au urmat preoții Mihai Cărăușu și Mihail Păduraru. În 2018, a venit din Ostrița tânărul Marian Onișciuc, întemeindu-și familia în acest sat cu lanuri și pajiști întinse, dar cu oameni tot mai puțini.
Zadarnic am stăruit, împreună cu Vasile Rauț, să le oprim pe femeile mai în vârstă, întrebându-le ce știu despre măcelul de pe malul Prutului, petrecut acum 85 de ani. Am auzit cam aceleași vorbe:
„Trăia la noi un moș, Ghiță Berciuc, care povestea. Noi ce putem ști? Nici nu eram pe lume în acei ani.”
Printre enoriașe am recunoscut-o pe Ana Vizitiu, nepoata Olgăi Vieru, fiica Savetei Ozarciuc, cea care a salvat o femeie din Mahala, ascunzând-o în casa părinților. Dar și ea a strâns din umeri, neavând ce să-mi spună, în afară de faptul că mătușa sa, Olga, stă bolnavă la pat și nu cutează s-o deranjeze cu oameni străini.
„Martorii oculari demult odihnesc în cimitir”, a oftat preotul, simțindu-se parcă vinovat că nu ne-a putut fi de ajutor.
Dar noi vedeam martori pretutindeni în jur: vechile case, piatra-monument în cinstea eroilor luptelor de la Plevna din curtea clădirii părăsite a fostei școli, bătrânii copaci, cerul și pământul…
Am descoperit un martor și în persoana preotului Marian Onișciuc, prin amintirea pe care o păstrează despre străbunicul său, Toader Doroș, din Horecea Urbană, împușcat după măcelul din acea noapte. I-a povestit bunica sa, Maria, care avea numai patru ani la acel moment.
Toader Doroș a făcut parte din prima coloană, mitraliată în noaptea de 27 spre 28 ianuarie. Nouă tineri au reușit să fugă până în sat, ascunzându-se în șura unui gospodar. Cineva i-a vândut. Lumea din sat vorbește despre un anume Ion Doroftei, trădător de neam.
Descoperiți a doua zi de grănicerii sovietici, n-au mai fost duși la închisoare. Toți nouă au fost împușcați pe loc și îngropați acolo. În vara anului 1941 au fost deshumați. Erau tineri din Ostrița, Horecea și Valea Cosminului. Au fost aduși pe toloacă, pentru a fi recunoscuți de rude.
Preotul Marian păstrează trista istorie a familiei sale, auzită de la bunica Maria:
„Mi-a povestit că mama sa și-a recunoscut soțul, adică pe străbunicul meu Toader, după împletitura de la mânecile cămășii. L-a privegheat o noapte în Biserica cea nouă de la Horecea Urbană, iar în cimitirul de acolo a și fost înmormântat.”
În cartea lui Petru Grior, „Lacrima trecutului”, partea I, citesc că „în ziua de 29 ianuarie 1941, comisia, alcătuită din locotenentul Lubinenko, comandantul pichetului de grăniceri nr. 25, felcerul militar Subotin și locotenentul inferior Stronenko, a întocmit un act despre moartea unor persoane care au încercat să violeze frontiera de stat”.
Au fost împușcați românii: Andrei Mosariuc, în vârstă de 41 de ani; Ion Burlă – 35 de ani; Gheorghe Voronca – 21 de ani; Eugenia Florea – 28 de ani; Vasile Iaremei – 17 ani; Veronica Antonovici – 17 ani; Nistor Florea – 32 de ani; Ion Rodici – 45 de ani; Toader Florea – 49 de ani.
Printre cei împușcați în acea zi mai sunt amintiți Dumitru Antonovici – 32 de ani, Toader Cute – 46 de ani și străbunicul preotului Marian Onișciuc, Toader Doroș – 26 de ani.
Cu numele lor am umblat mai apoi prin tristețea satului, martor al sângeroaselor răfuieli cu oameni pașnici. Nu departe de biserică, față în față, stau ca pe patul de moarte două case: fostele clădiri ale școlii și clubului.
În curtea uneia dintre ele, Vladimir Acatrini, călăuza noastră, ne-a atras atenția asupra pietrei eroilor luptelor de la Plevna. Lunca a plătit tribut biruinței asupra otomanilor cu viețile a șase tineri. Numai străbunicul său, Ion Gafu, s-a întors teafăr de pe front, ajungând până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Ieșind la șosea, stăteam la îndoială în fața drumului spre Troița de pe malul Prutului. Ne-am hotărât să mergem după ce ne-a ieșit în cale un om care își ținea bicicleta de coarne, Vasile Mândrescu.
Sfătosul luncaș a găsit repede cu Vladimir un capăt de vorbă despre cunoscuți comuni. Tot el ne-a încredințat că putem merge fără grijă până la Troiță, că nu ne mai oprește nimeni.
Conduși de liniștea și frumusețea sălbatică a locului, am înaintat prin bălării, cu gândul că am încurcat cărările, până când am zărit Crucea. Este prea puțin să spun că priveliștea de acolo ne-a lăsat cu mustrări de conștiință…
Drumul înapoi ne-a fost însoțit de părerea de rău că n-am ajuns la biserica din Frunza, satul vecin, cu o istorie și mai urgisită. Despre Frunza știam doar că este pustiit de viață. Dar n-am știut că, în 1940, după ocuparea ținutului Herța, Frunza a rămas pe teritoriul liber al României.
În 1944, granița, schimbată din greșeală, a rupt și acest sat, cu aproximativ 46 de case, din trupul țării. Gospodarii care au reușit să-și părăsească locuințele, fugind dincolo de linia roșie, s-au salvat. Cei care au rămas au fost deportați și nimiciți.
Din biserică a rămas numai fundația. Cu materialele scoase din clădirea sfântului lăcaș s-a construit un grajd pentru vite la Târnauca. Acum, pe temelia ei, s-a zidit o biserică nouă, cu hramul celei de odinioară, în cinstea Sfintei Treimi.
De marile sărbători vine să slujească preotul Marcel Niță din Iordănești. În celelalte zile, peste Frunza domină împărăția liniștii. Doar sfinții din icoane lăcrămează după oamenii care au stăpânit acest pământ.
Maria Toacă
