”Probabil, nu ar fi dorit să mă vadă disperată…” Povestea unei bucovinence despre șapte luni de căutare a soțului aflat în prizonieratul rus

Soțul Inei Rusnac din regiunea Cernăuți, Pavel, a dispărut fără urmă în luna ianuarie a acestui an în timpul unei misiuni de luptă în regiunea Harkiv. După câteva săptămâni, a apărut un videoclip în care soțul ei afirma că a fost luat prizonier și promitea că va reveni acasă… În același timp, numele lui Pavel nu se află în listele oficiale ale prizonierilor de război. Ina urmărește listele prizonierilor eliberați… Uneori, reascultă ultimul mesaj vocal al soțului, informează  audiovizualul public Suspilne.

INA RUSNAC,  soția militarului aflat în prizonieratul rus: ”Pe 15 august s-au împlinit exact 7 luni de când nu am mai auzit nimic despre el, nimic… Doar din când în când mai ascult ultimul lui mesaj vocal – ”Acum plec în misiune. Ne vom suna sau ne vom scrie mâine… spre seara, după ora 18:00…  Atât, te iubesc, te sărut”

Soțul meu a servit în apărarea teritorială din Novodnistrovsk, regiunea Cernăuți. Mai târziu, au plecat în direcția orașului Harkiv. La doar două săptămâni, am primit această îngrozitoare veste despre dispariția lui…

A fost prima pierdere în batalionul lor. Frații de arme îmi povesteau despre acea noapte că soțul meu a intrat într-o misiune alături de alți trei militari.  La acea vreme, lucra o grupă de diversiune, ei nu au fost informați despre  asta și când grupa de diversiune s-a apropiat prea aproape de ei, soțul meu a ieșit să facă legătura radio cu cei din comandament, a informat că inamicul se apropie și că au început să tragă. Cei, care se aflau alături, au sărit să-l ajute, dar au fost prinși într-un bombardament de artilerie. Nici nu au reușit să se ascundă într-un blindaj. Abia spre dimineață, când au reușit să se apropie, totul era plin de mine… Adică, până la urmă, nu știau dacă bărbații erau în viață… Când au ajuns să dezamorseze minele, pe poziție s-a găsit unul mort și trei dispăruți. De asemenea, au fost găsite semne de luptă, muniție, veste antiglonț. Mai târziu am aflat că aceasta s-a întâmplat la 500 de metri de linia unde era inamicul.

…era pe 16 ianuarie… În orașul nostru mic, zvonurile s-au răspândit foarte repede, toți știau deja ce s-a întâmplat acolo. Și colega mea de la serviciu a venit și mi-a spus – ”Nu știu dacă este soțul tău… A fost dat dispărut. Atunci am contactat deja statul major”.

Desigur, acesta a fost un șoc. Am rămas încremenită, nu știam ce să fac în continuare, încotro să mă îndrept. Părea că nu este ceva real, ca într-un vis. Cu siguranță, asta nu e viața mea, – am zis… Asta nu trebuia să se întâmple cu mine. Mi-am adus aminte de momentul înainte de plecarea lui spre Harkiv, când mi-a spus două fraze: ”Nu voi cădea prizonier, mai bine voi fi al douăsutelea“…  Și mi-a mai spus: ”Ce nu se va întâmpla cu mine, trebuie să fi puternic, să rezisti. În caz de ceva… Te vor informa…”

Atunci era înfricoșător să aud asta, iar când s-a întâmplat, după două săptămâni, am înțeles că el simți-se atunci ceva.

În ziua următoare am început să acționez. Sora m-a ajutat. Pentru că să-ți aduni gândurile singură este foarte dificil. Creierul nu gândește. Nu poți înțelege pe cine să întrebi. Unde și cui să te adresezi. Inițial am mers la poliție. Este obligatoriu, deoarece a dispărut fără urmă. Apoi am sunat la linia fierbinte a Ministerului de Interne și acolo ni s-au furnizat toate informațiile de contact unde mai puteam apela: Crucea Roșie, Biroul Național de Informații, Serviciul de Securitate al Ucarieni. Ne-au dat un sfat foarte important – să notăm totul într-o agendă.  Unde ne adresăm, ce răspuns primim, data, totul ce este important, să fie reținut pe hârtie. Într-un fel, am avut noroc să ținem această agendă cu sora mea. Când am scris o plângere la ONU și ne-au cerut să indicăm – unde am apelat până acum, această agendă a fost arhiva mea.

La două săptămâni după dispariția soțului meu, pe canalul de Telegram al inamicului, a apărut un video cu el și prietenii dispăruți… Era soțul meu în acel videoclip – ”15 ianuarie, am fost luat prizonier. Sunt prizonier de 5 zile. Nu-ți face griji, voi încerca să mă întorc acasă…”.

La momentul acela, am simțit marea bucurie că el este în viață, deoarece eu și camarazii lui, cu care, încă mai țin legătura, credeam că nu mai sunt în viață. Auzisem că pe aceeași direcție, alți băieți fuseseră luați prizonieri și li s-a tăiat gâtul. În sensul că înțelegeam că aceștia nu puteau fi acolo, pe teren, dar s-ar putea ca, Doamne ferește, să fie aruncați undeva în tranșee. Adică, nu se înțelegea. Ce o să treacă prin capul inamicului și ce poate el face… Și când mi se spune acum ”spune mulțumesc că e prizonier, că e în viață, de ce te îngrijorezi?” Ei bine, pentru că este în captivitate, pentru că sunt torturi, torturi zilnice, pentru că este moarte…

Au loc schimburi de prizonieri și schimb de cadaver ale militarilor. Aceștia sunt aceiași prizonieri, care mor acolo. După acel video, am înțeles că e în prizonierat… Atunci, eu și sora nu știam dacă el este înregistrat ca prizonier sau este considerat dat dispărut.

Prin intermediul unei surse neoficiale, am reușit să contactez Biroul Președintelui. Și de acolo am primit răspuns că începând cu 6 februarie el este înregistrat ca prizonier. Celelalte structuri care au dat răspunsuri – Biroul Național de Informații, Crucea Roșie și am primit o scrisoare de la Biroul Ombudsmanului pentru Drepturile Omului, toate au menționat că locația sa actuală este necunoscută, soarta sa este necunoscută. În prezent nu poate fi  schimbat statutul în prizonier de război, deoarece nu este recunoscut ca prizonier de război de către inamic, deoarece aceștia nu confirmă faptul că este în captivitate. Cu 2 luni în urmă, inamicul a confirmat prezența a doi dintre camarazii săi, cu care soțul a fost luat prizonier, însă în cazul soțului meu, din păcate, nu a fost confirmat acest lucru. Nu știu de ce… Poate că este în altă locație, poate că au fost trimiși în alte centre de detenție, în alte orașe, în zone inaccesibile pentru Crucea Roșie. În prezent, ni s-a spus să așteptîm.

Până să ajungem într-o astfel de situație, eram frământată de diferite gânduri și presupuneri… Trebuia să fiu puternică. Este foarte greu să ții sub control emoțiile tale, pur și simplu trec zilele… Încerci să face ceva… Și aștepți…

Încercăm să căutăm ceva, să urmărim canalele de Telegram unde sunt publicate listele cu cei eliberați din captivitate. Monitorizăm, probabil că nu există nici o lună sau zi în care să nu căutăm ceva. Chiar dacă am înțeles că căutările noastre s-au încheiat deja, pentru că tot ce puteam face am făcut totul…

Munca, persoanele apropiate, comunicarea, cititul cărților, orice activitate utilă mă sustrag de la aceste gând… Este dificil să te întorci seara într-un apartament în care fiecare lucru îl amintește de el. Unde rămâi singură cu gândurile tale.

Referitor la felul cum trebuie să comunici cu persoanele, care se află într-o situație similară cu a mea… Se cere dioar delicatețe și sensibilitate…. Este important să nu ignorați aceste persoane, deoarece atunci când societatea își întoarce spatele, acesta este cel mai dureros… Trebuie să fiu puternică… Această experiență mi-a schimbat viața, dar în același timp nu m-am prăbușit sufletește…  Și cred că Pavel nu ar vrea să mă vadă neputincioasă, slăbită și plângând. De aceea, sunt puternică… pentru el. Pentru că cred că se va întoarce… Și ne vom revedea…”