Avea numai 16 ani, dar ”inima îi era grea”, îl ”apăsau nouri de suspine”, când gândea și visa în versuri la Bucovina… Era anul 1866, indicat în biografia Poetului ca ultimul an de studii la Ober-Gymnasium din Cernăuți, dar era luna august, și pesemne Eminescu își luase rămas bun de la gimnaziu, aflându-se departe, dacă ducea dorul Bucovinei.
Nu mai purta numele de familie Eminovici, așa ca la începutul aceluiași an, când a plâns la mormântul lui Aron Pumnul, și nici nu mai avea ce face la Cernăuți după moartea profesorului iubit. Primise deja botezul lui Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia” din Oradea, unde adolescentul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „De-aş avea”. Noul său nume – Mihai Eminescu – a fost primit şi păstrat pentru totdeauna de autorul poeziei, rămânând să întrupeze tot ce avem frumos şi drag, dând suflet şi demnitate la toate dorurile şi durerile ce ne ţin pe pământ, ne înalţă la ceruri. Pornind de la acest debut, ardelenii îşi revendică dreptul de a fi ei cei în mijlocul cărora s-a născut poetul Eminescu.
Totuși, cernăuţenii au un atu mult mai puternic – lacrima lirică a gimnazistului Eminovici „La mormântul lui Aron Pumnul”, dar şi poezia ”La Bucovina”, această melancolică declarație de dragoste, aprofundată de tristețea despărțirii, dar și de recunoștința că: ”Numai lângă sânu-ți geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieții mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,/ Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea”.
Cred, însă, că nu numai îndepărtarea de ”dulcea Bucovină” i-a lăsat inima grea. Avea viitorul Poet mai multe motive, care au răbufnit peste ani în ”Doina, în ”publicistica sa vehementă contra raptului Bucovinei de către habsburgi. Despre destinul Bucovinei scria Eminescu în septembrie 1877: ”Și e plină de străini/ Ca iarba de mărăcini/ Și e plină de dușmani/ Ca râul de bolovani…” De la acei ”nouri de suspine” vin și rândurile de revoltă: ”Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligență, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei nu are asemănare, pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre”.
Nu mă întreb ce-ar scrie astăzi Eminescu despre soarta Bucovinei, căci tot ce a scris cu un secol și jumatate în urmă e ca și cum ar fi despte ziua de azi.
Maria Toacă
