Testamentul lui Mihai Eminescu. Despre limba română în publicistica poetului
„Viitorul însă este continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului…
Pentru o rectificare a greșelilor și lipselor prezentului care mâine va fi pentru toți trecut” (Mihai Eminescu)
În anul 1857, înainte de moarte, boierul şi patriotul bucovinean Doxachi Hurmuzaki îşi scria memorabilul său testament, care a rămas învăţătură, îndemn şi călăuză în activitatea fiilor şi nepoţilor săi, a generaţiilor viitoare: „să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica”.
Testamentul lui Mihai Eminescu, pe care îl regăsim în publicistica poetului, susține idealurile pentru care a luptat intelectualitatea din Bucovina secolului al XIX-lea: „Idealul românilor din părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale…, scria Mihai Eminescu într-un articol, biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult… nu veleităţile unei vieţi de stat…, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim…, ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Și fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”; „…fiecare, susţine Mihai Eminescu în continuare, are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi… Prin urmare, faptul că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ‹una singură› ca nealte popoare ce ne înconjoară, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel”. (Citat după: Mihai Eminescu, Cuvinte de suflet, Texte alese de ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Suceve și Rădăuților, Editura Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2006)
În vâltoarea vieţii, tinerii se confruntă cu multiplele probleme legate de „integritatea morală şi unitatea sufletească” şi una din aceste probleme este cea a limbii materne: „Măsura cuvilizaţiei unui popor în ziua de azi, scria M. Eminescu, este o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete, noţiuni, prin şir de accent logic, cugete, prin accent etic, sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă, ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de exemplu, cu material lingvistic unguresc…” (Echilibrul, articol publicat în 22 și 29 aprilie 1870, cu un an înainte de Serbarea de la Putna din august 1871). Mihai Eminescu se referea la situaţia românilor din Transilvania.
Raportând acest adevăr la situaţia lingvistică de astăzi din Ucraina, românii care neglijează folosirea în comunicare a limbii române, refuzând învăţarea ei în şcoală, vorbesc limba ucraineană cu elemente lingvistice ruseşti și ucrainene. Pentru românii din Ucraina, astăzi aceasta este o tristă realitate.
Într-un alt articol M. Eminescu îşi continua gândul, făcând referire la datoria generaţiilor faţă de limbă: „răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri există, ci că se perpetuează, se moşteneşte, şi dacă generaţia ce creşte azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristă, nu ne îndoim că printr-o consecinţă neapărată şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate. Însă generaţia ce creşte are şi ea datorii…” (M. Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, 15 septembrie 1870).
Soarta limbii române este în permanentă atenţie a poetului în perioada când lucrează la ziarul „Timpul”: „Limba noastră – placă-ne-o a crede are un trai lung și de aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă”; „El, poporul românesc, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională” („Timpul” și problema țărănească). Istoricul Nicolare Iorga, într-un articol dedicat literaturii române susţine aceste adevăruri despre limba română: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generaţii…”.
„Nu vă prefaceți a vă supăra pe ceea ce zicem, supărați-vă mai bine pe ceea ceea ce se-ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se întâmplă în viața materială și morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate”. (Mihai Eminescu, „Timpul”, nr. 200, din 12 septembrie 1882, p. 1. Citat după Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013).
Informat de Ioan Drogli, în perioada când era inspector districtual la Suceava şi Câmpulung, Eminescu în articolul Liceul din Suceava, publicat în „Curierul de Iaşi” (IX, nr. 56, din 21 mai 1876, p.2-3) îşi exprimă revolta că din banii ţăranilor români sunt plătiţi profesori străini care predau într-o limbă străină, subliniind că locuitorii Sucevei şi din împrejurimi sunt în majoritate români. Tot în „Curierul de Iaşi” (IX, nr. 107, din 29 septembrie 1876, p. 3), referindu-se la Universitatea din Cernăuţi, Facultatea de Teologie, susţinută de Fondul religionar, el scrie despre predarea limbii române, dreptul de a ţine cursurile în limba maternă, pronunţându-se împotriva „tendinţei germanizatoare” a autorităţilor austriece. Cu durere în suflet el scrie despre „dureroasa ucidere a lui Ghica Voievod” Poetul acuză Imperiul Habsburgic de răpirea Bucovinei, pe care o defineşte ca fiind „ partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre”; „răpire fără de samăn”; fără de lege nepomenită uneltire mişelească, afacere dintr-o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ…” „o vecinică pată pentru o împărăţie vecină, de-a pururi o durere pentru noi”. În Bucovina, continuă Eminescu „…doarme Dragoş, înblânzitorul de zimbrii, acolo Alexandru (La anul 1775…, Curierul de Iaşi, X, nr.106, 30 septembrie, p. 3),
Testamentul eminescian, ca și cel al bătrânului Doxachi Hurmuzchi, este actual și astăzi.
Urmăriți-ne pe Telegram