La 1 aprilie 2026 se împlinesc 85 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria românilor din nordul Bucovinei, când mii de oameni care încercau să ajungă în România au fost opriți prin foc de armă, iar mulți dintre ei au fost uciși.
În România, ziua de 1 aprilie este, din 2011, zi națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor, deportărilor și represiunii sovietice din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia. Numărul exact al victimelor de la Fântâna Albă nu este cunoscut nici astăzi, pentru că sursele oficiale sovietice au consemnat cifre minimale, în timp ce mărturiile supraviețuitorilor și cercetările ulterioare indică o tragedie mult mai amplă.
Volumul „Fântâna Albă – Golgota neamului”, îngrijit de regretata Alexandrina Cernov, membru de onoare a Academiei Române și apărut în ediția a doua, revizuită și adăugită, în 2022, adună documente, anchete de presă și mărturii ale supraviețuitorilor care reconstituie această dramă dincolo de cifrele seci ale arhivelor.
În mai 1942, în dimineața de 1 aprilie 1941, grupuri de oameni din Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Carapciu, Iordănești, Ropcea, Mihuceni, Trestiana și din alte sate s-au adunat la Suceveni și au pornit în coloană spre Hliboca și apoi spre frontieră. În față erau purtate trei cruci, un steag alb și un tricolor, semne că drumul lor avea un caracter pașnic și că oamenii doreau să treacă în România, nu să provoace o confruntare. Mărturia consemnează că au plecat familii întregi, cu bătrâni, tineri, femei și copii în brațe, împinși de teroare, de poverile impuse de autoritățile sovietice și de convingerea că nu mai puteau trăi în acele condiții.
Una dintre cele mai puternice imagini reținute din mărturii este cea din curtea bisericii din Suceveni, unde oamenii au îngenuncheat înainte de plecare și s-au rugat împreună, conștienți că se angajează într-o acțiune riscantă. Apoi s-au pus în mișcare cântând cântece patriotice și religioase. Mărturiile arată că speranța lor era legată de dorința de a ajunge în Țară, de a scăpa de persecuții și de a-și păstra credința și identitatea.
Ajunși la Hliboca, oamenii au încercat să depună cereri pentru a fi lăsați să treacă în România, însă au fost refuzați. Din relatarea publicată de Ion Dominte a rămas una dintre cele mai cunoscute formulări ale acelei zile: „Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească”. Mulțimea a plecat mai departe spre frontieră după ce a înțeles că nu va primi niciun răspuns favorabil. În volum apare și o altă formulare care sintetizează starea de spirit din acele zile – „Aici nici să ne rugăm nu putem”, expresie care vorbește despre sentimentul unei vieți devenite insuportabile sub noul regim.
Drumul spre frontieră nu a fost lipsit de avertismente. Într-o mărturie reluată de Nicolae Șapcă, Mihai Carp din Iordănești povestea că, după refuzul primit la Hliboca, un grup de oameni din Iordănești și Carapciu a fost oprit de trei persoane coborâte dintr-o mașină, dintre care una vorbea românește, și avertizat să nu meargă la Fântâna Albă, pentru că cei care vor continua vor fi împușcați. Totuși, coloana principală și-a urmat drumul.
În relatarea lui Ion Dominte, pe traseu au apărut primele încercări de a opri coloana, inclusiv la podul peste Siret, unde grăniceri călări au oprit oamenii din frunte, cei care purtau crucile și steagurile. Mai târziu, autoritățile au ordonat concentrarea unităților de grăniceri în zona Poienii Camencei, punct de trecere obligatoriu spre frontieră, ceea ce arată că masacrul nu a fost rezultatul unei întâmplări de moment, ci al unei blocări armate pregătite în teren.
Potrivit mărturiilor publicate de Vasile Ilica, cei din față au fost secerați primii, inclusiv purtătorii crucilor și steagurilor. În poiană s-a instalat panică, iar cei care încercau să fugă în pădure erau urmăriți și loviți de rafale. A fost o atmosferă de coșmar, cu răniți care strigau după ajutor și cu supraviețuitori care nu îndrăzneau să-și abandoneze părinții sau frații căzuți. După arestarea celor care mai puteau merge, răniții rămași pe teren au fost lăsați fără ajutor, iar unii au fost uciși ulterior.
O mărturie a unei supraviețuitoare, consemnată în volum spune că, odată ajunsă coloana în poiană, s-au auzit împușcăturile și oamenii au căzut morți sau răniți, fără ca ea să aibă cunoștință să fi existat un avertisment real înainte de deschiderea focului. Femeia povestește că cei prinși în capcană ridicau năframe albe ca semn că nu erau înarmați și nu aveau intenții provocatoare, însă nimeni nu a ținut seama de asta. Ea însăși a fost rănită și, după ce a încercat să fugă spre pădure, a fost ridicată mai târziu de soldați și dusă la Hliboca.
Vasile Ilica scrie din poziția martorului direct: „Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei”. El notează că drumul de la 1 aprilie 1941 a fost, pentru mulți, „fără întoarcere” și că Varnița i-a rămas în memorie ca simbol al barbariei. Tocmai această suprapunere dintre istorie și memorie dă greutate volumului: nu este vorba doar despre un episod de arhivă, ci despre o rană transmisă din generație în generație.
Mărturiile nu se opresc la focul din poiană. Cartea arată că după 1 aprilie 1941 au urmat arestări, anchete, deportări și condamnări pentru cei considerați „instigatori” sau pentru simplii participanți ori apropiați ai acestora. Unii supraviețuitori au scăpat în ziua masacrului, dar au fost ridicați ulterior și deportați, inclusiv doar pentru faptul că aveau rude în România.
Comemorarea victimelor de la Fântâna Albă rămâne nu doar un act de memorie, ci și o datorie față de adevărul istoric al românilor din nordul Bucovinei.
