Regretatul sociolog Vladimir Trebici despre „diaspora bucovinenilor din București”

În ianuarie 1990, veneam de la lecție și i-am întâlnit la ușa Catedrei pe acad. Vladimir Trebici și juristul Radu Economu. Era schimbată plăcuța, ne numeam deja Catedra de Filologie Română, ceea ce pentru noi fusese un succes. Ne-am cunoscut. Mi-au mărturist că este primul popas pe care l-au făcut în Cernăuți. Doreau să afle despre situația românilor din Cernăuți, despre preocupările noastre.

Am regretat mult că nu i-am avut ca profesori pe academicienii Vladimir Trebici şi Radu Grigorovici. Am avut însă norocul să-i cunosc mai târziu şi să învăţ a fi consecventă şi perseverentă în realizarea idealurilor mele, care, recunosc, s-au statornicit sub influenţa lor. De atunci a sporit interesul meu pentru istoria şi cultura românilor din Bucovina. La îndemnul lui Vladimir Trebici au început preocupările mele pentru cercetarea problemelor actuale ale românilor din Cernăuţi: învăţământ, biserică, tradiţiile naţionale care au rezistat în timp. Înţelegeam că pentru astfel de studii avem nevoie şi de o publicaţie ştiinţifică serioasă. Scriitorul Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române a susţinut acest proiect.

Acad. Vladimir Trebici, cunoscător profund al istoriei Bucovinei, ne-a vizitat de nenumărate ori. Ne întâlneam și la Rădăuți unde activa Societatea pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina. Întâlnirile noastre, la care deseori asista și Dumitru Covalciuc, care încă pe atunci excela în cunoașterea arhivelor cernăuțene, se transformau în adevărate lecții de istorie a Bucovinei. De fiecare dată ne spunea că istoria Bucovinei a fost scrisă de către savanții bucovineni din România până în 1940 și că datoria noastră este să continuăm să scriem despre soarta românilor din nordul ei înstrăinat.

George Galan, Radu Economu, George Muntean și Vladimir Trebici – în picioare

Îi datorez academicianului Vladimir Trebici reorientarea mea în preocupările științifice. De atunci am devenit istoric, abandonând tematica mea filologică de cercetare. De fiecare dată, când veneam la București, îi făceam o vizită acasă în strada Pompliu Eliade. Își aprindea pipa și începea lecția de istorie și discuțiile despre viitor. În acea cameră am discutat despre revista „Glasul Bucovinei”. Mă întreba dacă nu mă tem să o numesc așa. Nu mă temeam. Eram hotărâtă că după activitatea mea ca președintă a Societății „Mihai Eminescu” nu mai am de ce să mă tem. Ideea de a fonda revista „Glasul Bucovinei” a fost susținută și de scriitorul Augustin Buzura căruia îi sunt profund recunoscătoare. Pe 15 mai 1994, la Fundația Culturală Română a fost lansat primul număr al revistei. Ne-au susținut toți bucovinenii din București. Alături ne era academicianul Vladimir Trebici.

Acum 25 de ani, în februarie era o zi cu viscol mare. Împreună cu Vasile Tărâțeanu, dis de dimineață ne-am pornit la drum. Nu știam dacă vom avea vreun transport spre România. Era urgie mare! Am avut noroc. A doua zi de dimineață, la ora 06.00, ziua înmormântării, eram în București, în biserica cimitirului Belu. Lângă sicriu nu era încă nimeni. Ne-am luat rămas bun în tihnă.

În revista „Glasul Bucovinei” am publicat un articol al academicianului în care evocase diaspora românilor bucovineni din București, personalități de valoare pentru știința și cultura românească, un articol fascinant, scris cu dragoste nemărginită pentru Cernăuți. Mai târziu am republicat acest articol în cartea Refugiul. 1940. 1145, proiect al Mănăstirii Putna – Destin bucovinean.

Astăzi, când se împlinesc 25 de ani de la moartea academicianului, am publicat acest articol pe BucPress. E important să știm.

Alexandrin CERNOV

membru de onoare al Academiei Român, redactor-șef al revistei „Glasul Bucovinei” (Cernăuți-București)

DIASPORA BUCOVINENILOR DIN BUCUREŞTI

Acad. Vladimir Trebici

(Bucureşti)

Încercând să reconstitui istoria bucovinenilor stabiliți în Bucureşti, m-am lovit de o primă dificultate. Ce nume să-i dau acestui grup? Pentru germanii din Bucovina pe care istoria i-a dus în Germania sau în alte ţări există termenul de „Landsmannnschaft der Buchenlanddeutschen Bukovina”, cu numeroase filiale, organizate şi ocrotite legal de statul german. Nu a fost cazul românilor din Bucovina, siliți de aceeaşi istorie vitregă care i-a alungat de pe meleagurile natale, împrăştiindu-i în întreaga lume, pe toate continentele. Unii au ajuns chiar în Australia. Un număr mare de români bucovineni s-au stabilit în Bucureşti, probabil grupul cel mai numeros. Am ezitat să-i dau denumirea de comunitate, având o conotaţie precisă (religioasă, etnică) sau aceea de obşte, folosită în istoriografia socială (obştea ţărănească, descrisă cu atâta competenţă de profesorul Henri H. Stahl). Ne-am oprit la termenul de diasporă. În ciuda faptului că acesta este folosit istoric pentru răspândirea evreilor după distrugerea Templului din Ierusalim (70-71 p.c.n., pe vremea generalului, devenit apoi împărat, Titus), similitudinea, măcar parţială, cu diaspora evreilor, îndreptăţeşte folosirea termenului şi pentru românii din Bucovina. Siliți să părăsească mica lor patrie, stabiliți pretutindeni unde au găsit condiţii acceptabile sau favorabile, cunoscând vicisitudinile istoriei, ei întrunesc condițiile de diasporă, chiar dacă cei mai mulţi s-au stabilit în România, patria lor cea mare.

Cine sunt aceşti bucovineni?! A existat la Bucureşti un strat mai vechi. În perioada interbelică, un număr de intelectuali, dar şi din alte categorii sociale, s-au stabilit în Capitala României Mari. Au avut şi un ziar al lor, înfiinţat şi condus de scriitorul şi avocatul D. Grecul, sprijinit, probabil, de istoricul literar şi editorul merituos care a fost I.E. Torouțiu (1888-1953), cumnat cu fratii Victor, Leca şi Aurel Morariu şi cu prof. Vasile Grecu.

Adevăratul început al diasporei bucovinenilor stabiliți în Bucureşti trebuie legat de tragicul eveniment al anexării nordului Bucovinei de către U.R.S.S. (iunie 1940), ca urmare a aplicării Pactului Ribbentrop-Molotov. Administraţia, armata au părăsit partea aceasta a Bucovinei. O dată cu aceasta, au plecat numeroşi „civili“. S-a născut astfel statutul de refugiat. A luat ființă Comisariatul pentru refugiaţii din Basarabia şi nordul Bucovinei, apoi cel al refugiaţilor din Transilvania de nord. Pe baza dovezilor primeai un certificat de refugiat”. Personal, sunt în posesia unui asemenea document. Acest statut l-au dobândit nu numai cei ce s-au născut şi au vietuit în nordul Bucovinei (judeţele Cernăuţi şi Storojinet, o parte din județul Rădăuţi), ci și alți bucovineni stabiliți în această parte. Au intrat în categoria amintită şi unele persoane, venite din Vechiul Regat, stabilite aici: intelectuali, funcționari, industriaşi şi comercianţi.

Un studiu mai cuprinzător al bucovinenilor din diaspora ar trebui să se refere la acele persoane care aveau până în 1940 statutul de agricultori, generic consideraţi deci ţărani. Câţi din aceştia şi-au părăsit casa şi pământul? Cazul Aniţei Nandriş-Cudla este instructiv; în jurnalul său ea arăta că o parte din membrii familiei Nandriş, din comuna Mahala, au rămas sub ocupația sovietică, alţii au trecut în România, renunțând temporar la gospodăriile lor. Au fost şi ţărani din Horecea-Mănăstirii, Horecea urbană, Ostriţa, Voloca, Ceahor – i-am cunoscut personal – care au venit în România. Pe unii i-a ajutat Gheorghe Vântu, fost prefect de Cernăuţi şi subsecretar de stat în Ministerul de Interne (1945-1947), din Partidul Național-Liberal al lui Gh. Tătărescu, care i-a împroprietărit în Banat. Viaţa nouă a acestor bucovineni a fost curând întreruptă, fiind deportaţi în Bărăgan, împreună cu bănăţenii autohtoni, în urma ruperii relaţiilor dintre Iugoslavia lui Tito şi U.R.S.S. (inclusiv statele de „democraţie populară”). După eliberarea lor din Bărăgan, unii s-au stabilit în diferite localităţi din România, câţiva au venit la Bucureşti.

Problema cea mai importantă se referă la numărul bucovinenilor stabiliţi în România, după 1940 şi respectiv 1944. Din păcate, nu avem nici o cifră estimativă. Pentru cei care au dobândit statutul de „refugiat” în 1940, trebuie să existe undeva arhiva.

O sursă mai cuprinzătoare ne-ar fi putut oferi recensămintele populaţiei din anii 1966, 1977 şi 1992, graţie înscrierii pentru fiecare persoană recenzată a „localităţii de naştere”. Or, la prelucare şi centralizare toţi aceştia au fost trecuți în rubrica „Născuţi în alte ţări” (decât România postbelică, fără Basarabia şi nordul Bucovinei). Să sperăm că la recentul Congres al Refugiaţilor (Iaşi, 30 iunie, 1-2 iulie 1995) să fi fost prezentat cifre obţinute prin recensământul făcut sub auspiciile Consiliului Naţional al Reîntregirii (preşedinte Mircea Druc).

Să revenim la bucovinenii din Bucureşti. Geneza şi evoluţia acestei „comunităţi” pot interesa pe istoric, pe sociolog, pe psiholog, fiind vorba de un grup sui-generis, de modele culturale, de mentalităţi, de auto-identificare etc.

Dacă luăm situaţia existentă la un moment dat, vom constata următoarele grupuri după caracteristici precum: locul naşterii, şcoala urmată, ocupaţia avută la data părăsirii locurilor natale, vârsta şi generația. Despre apartenenţă confesională şi etnică, se poate spune că majoritatea covârşitoare erau români, de confesiune ortodoxă. Au fost şi cazuri de ucraineni şi de evrei care s-au stabilit la Bucureşti. Unul dintre aceştia a fost Paul Celan (1920-1970), devenit apoi celebrul poet de limbă germană. A zǎbovit câțiva ani la Bucureşti: La Cernăuți, a urmat un liceu din localitate; a scris şi poezii în limba română, dar opera sa majoră este în limba germană. Asemenea cazuri însă nu pot fi incluse în comunitatea bucovinenilor din Bucureşti. Au fost şi puţine cazuri de germani şi de polonezi.

Prima categorie o constituie deci românii care s-au născut şi au trăit, până în 1940, în nordul Bucovinei. Mai concret, ca arie geografică, aceasta cuprinde fostele judeţe Cernăuţi, Storojineț şi o parte din judeţul Rădăuți, cu oraşele Cernăuţi, Storojineț, Coțmani, Vajnița, Zastavna, Sadagura. Dacă coborâm la sate, ei provin din Mahala (Buda, Mahala, Cotul-Ostriţei), Boian-pe malul stâng al Prutului-, Ostriţa, Horecea-Mănăstirii, Horecea Urbană, Roşa, Clocucica, Mănăsterişte (toate suburbii ale municipiului Cernăuţi), Voloca pe Derelui, Ceahor, Corovia, Plaiul Cosminului, Tereblecea, Adâncata, Crasna Ilschi, Igeşti, Ropcea, Pătrăuţi pe Siret, Carapciu pe Siret, Budeniț, Broscǎuţii Vechi, Bahrineşti şi altele.

Principalele şcoli secundare pe care le-au frecventat aceştia sunt: Liceul „Aron Pumnul” (cel mai vechi liceu din Bucovina, înfiinţat în 1808), Liceul „Mitropolitul Silvestru” (mai înainte Şcoala Reală Superioară ortodoxă), Liceul militar „Ştefan cel Mare”, Liceul ortodox de fete, Şcolile normale de învăţători (de băieţi şi de fete) – toate din Cernăuţi -, apoi liceul „Regele Ferdinand” din Storojineț, Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cotmani, gimnaziul din Vijnita, Şcoala de învăţători din Văşcăuţi pe Ceremuş. Cohortele cele mai numeroase le-au dat însă Liceul „Aron Pumnul” şi Liceul Mitropolitul Silvestru”, ceea ce explică rolul lor major în constituirea comunităţii bucovinenilor din Bucureşti.

Majoritatea celor stabiliţi în Bucureşti erau titrați universitari (vorbesc de cei ce s-au manifestat mai activ). Cohortele cele mai numeroase erau cele ce proveneau de la Universitatea din Cernăuţi. Înfiinţată în 1875 şi purtând denumirea de „alma Mater Francisco-Josephina”, având ca protector pe împăratul Franz Josef I (1848-1916), ea a fost românizată în 1920, i s-a dat denumirea de Universitatea „Regele Ferdinand I”, înlocuită din 1933 cu cea de „Universitatea Regele Carol al II-lea”, titlu pe care l-a purtat până în 1940. Aria de recrutare a studenţilor, pe vremea Austro-Ungariei, dar şi a României-Mari, era Bucovina. Structura etnică a corpului profesoral dar şi a studenţilor s-a modificat considerabil în favoarea românilor. Din cele patru facultăţi (teologie, drept, litere şi filozofie, ştiinţe), cel mai mare număr de studenţi îl avea Facultatea de Teologie. Fiindcă am scris despre Universitatea din Cernăuţi şi despre Facultatea de Teologie, nu voi reveni asupra acestui subiect. Voi menţiona că la Facultăţile de drept, litere şi filozofie, ştiinţe, majoritatea covârşitoare o formau studenţii bucovineni. La Facultatea de Teologie, studenţii se recrutau nu numai din Bucovina; o parte veneau din Transilvania, Banat, Crişana-Maramureş, absolvenţi ai institutelor teologice de la Sibiu, Caransebeş, Arad, Oradea şi Cluj, toate având caracter universitar incomplet. Veneau însă numeroşi candidaţi din Vechiul Regat, absolvenţi de seminarii, unii chiar preoţi, pentru a obţine titlu universitar. Din numărul maxim de studenţi ai Universităţii din Cernăuţi, circa 2 400, mai mult de jumătate, erau teologi. Cum frecvența nu era obligatorie, numărul studenţilor în cursul semestrelor de iarnă şi de vară era destul de redus. Frecvenţa mai regulată se înregistra la Facultatea de Ştiinţe, cu secţiile ei de matematică, fizică şi chimie, naturale, geografie.

Pentru specialităţile care nu erau reprezentate la Universitatea cernăuţeană, candidaţii se îndreptau spre alte centre universitare. Viitorii medici, care pe vremea Austro-Ungariei îşi făceau studiile la Universitatea din Viena, în perioada interbelică, se îndreptau spre Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj. Şcolile politehnice din Bucureşti şi Timişoara atrăgeau pe viitorii ingineri. Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, Facultăţile de Agronomie din Cluj şi Bucureşti, Facultăţile de medicină veterinară din aceleaşi centre universitare au avut şi studenţi bucovineni. Să mai amintim şi Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti (în limbajul curent, „Conservatorul de Muzică”), care a dat câţiva compozitori şi muzicologi bucovineni, a luat locul celebrei Akademie für Musik und darstellende Kunst din Viena, unde numeroşi bucovineni şi-au făcut studiile; mulţi dintre ei s-au bucurat de sprijinul şi îndrumarea lui Eusebie Mandicevschi (1857-1929), stabilit la Viena, unde a jucat un rol important.

Singurul institut universitar din Viena care era căutat de bucovineni şi în perioada interbelică era faimoasa „Akademie für Bodenkultur”. Aici erau pregătiţi viitorii ingineri silvici, profesie bine remunerată, grație Fondului religionar ortodox-român (fost „griechisch-orientalischer Religionsfond”), care stăpânea marea majoritate a pădurilor din Bucovina.

Dar ceea ce a constituit o particularitate a Universităţii din Cernăuţi era organizarea studenţimii. Amintesc acest lucru, deoarece el ne va ajuta să înţelegem viaţa bucovinenilor din Bucureşti.

O dată cu înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi (1875) ca „Deutschsprachige Nationalitäten-Universität”, au apărut şi societăţile studenţeşti. Modelul lor era „Bürochenschaft”-ul german, existent la universităţile din spaţiul cultural german. Unele societăţi erau internationale; cele mai multe erau naţionale (germane, române, evreieşti, poloneze şi ucrainene). S-a scris mult despre aceste societăţi studenţeşti, despre istoria lor. Dacă ne referim numai la cele româneşti, este locul să dăm cronologia lor. „Arboroasa” (1875), prima societate studenţească română, a fost desfiinţată în 1877, în urma procesului de „trădare” intentat de autorităţile austriece conducerii societăţii (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu Orest Popescu şi Eugen Sireteanu). În locul ei, ia fiinţă Societatea „Junimea” (1878); îi urmează „întrunirea academică română Bucovina” (1880), o „dizidenţă” a unor junimeni, „Academia ortodoxă” (1884), „Dacia” (1905) şi „Întrunirea academică română Moldova” (1910), soră cu „Bucovina”. După război s-a înfiinţat, Cercul studențesc „Arboroasa” (1921) care îşi propunea să unifice societăţile studenţeşti, fără să reuşească acest lucru. Toate aceste societăţi au existat şi în perioada românească a Universităţii din Cernăuţi. Totodată, au continuat să existe şi societăţile studenţeşti aparţinând celorlalte naţionalităţi (germane, polone, evreieşti şi ucrainene).

Apare oarecum paradoxal că o universitate atât de mică avea circa 25 de societăţi studenţeşti. Dintre cele româneşti, numai întrunirile academice „Bucovina” şi „Moldova“ erau după modelul german de „Burschenschaft” (practicau mensura, dădeau „satisfacţie” la ofense, purtau uniformă specifică studenţească etc.). Cei interesaţi să cunoască istoria acestor societăți pot găsi informaţia necesară în monografiile consacrate lor depuse sub formă de manuscris la Muzeul „Simeon Florea Marian” din Suceava. Pentru întrunirile academice române „Bucovina” şi „Moldova” monografia a fost scrisă de prof. dr. Dragoş Rusu, membru de onoare al Academiei Române (1910-1994) şi prof. dr. Vladimir Trebici. În cadrul societăţilor studenţeşti se acordă o mare importanţă educaţiei naţionale şi celei civice, organizarea era riguroasă. Un student începea cu statutul de „Fuchs”, devenea apoi „bădiță“ şi „leliţă“, iar după terminarea studiilor universitare şi începerea vieţii profesionale, după câţiva era proclamat „bădiță eneritat”, în urma ritualului de „filistrare”. Pentru întrunirile „Bucovina” şi „Moldova” terminologia era: „vulpoi”, „fârtate”, „fârtate inactiv” şi apoi „domn bătrân”. Crescuţi în aceste principii, foştii membri ai societăţilor studenţeşti române se legau să rămână prieteni toată viaţa, cu deviza ,,Uniţi să fim în cugete, uniţi să fim în simţiri”. Ritualul la despărţirea de colegii plecaţi includea strofa finală din textul original al „Tricolorului” lui Ciprian Porumbescu, „Iar când fraţilor m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Era cântat şi în perioada austriacă, în perioada românească; era rostit, cu emoţie şi cu prudenţă, şi în perioada totalitarismului comunist.

În diaspora din Bucureşti cei mai mulţi şi mai activi au fost cei ce aparţinuseră Întrunirilor academice române „Bucovina” şi „Moldova”. Cel mai vârstnic, dar şi cel mai vrednic, avea o autoritate necontestată. Ani de zile, această misiune a avut-o prof. dr. Dragoş Rusu (1910-1994), fost student strălucit al Universităţii din Cernăuţi, doctor în drept al Universităţii din Bordeaux, fost de câteva ori „senior” (preşedinte) al întrunirii academice române „Bucovina”, fără vreo implicare politică de-a lungul întregii sale vieţi. Era expresia desăvârşită a modelului bucovinean. În 1993, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Deşi foştii membri ai Societăţii Academice Române Junimea” erau cei mai numeroşi la Bucureşti, paradoxal ei nu au avut coeziunea celor de la „Bucovina” şi „Moldova”.

Modul în care s-a constituit treptat comunitatea bucovinenilor din Bucureşti politice pe care le-a cunoscut România în perioada după 1944.

Unii bucovineni – puțini la număr-s-au înrolat în partidul comunist, ajungând să ocupe posturi şi funcţii importante. Aceştia s-au dezis de originea lor bucovineană. Nu era “politic” să te consideri bucovinean, când o parte a acesteia fusese „eliberată” de fratele mai mare, U.R.S.S. Alţi bucovineni au fost arestaţi şi deţinuţi pe termene, mai lungi sau mai scurte, în închisorile comuniste. În această categorie intrau foştii demnitari: profesorul universitar Ion Nistor (1876-1962) şi profesorul universitar Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), foşti miniştri ai Bucovinei. De asemenea, fostul deputat şi, mai târziu, subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Gheorghe Grigorovici (1872-1951). Aceştia au făcut parte din lotul de la închisoarea Sighetul-Marmaţiei. Alții au fost arestaţi pentru o durată mai scurtă, cum a fost Şerban Flondor, fiul marelui Iancu Flondor, doctorul Octavian Lupu-Strejac (1898-1988), fost director al Serviciului Sanitar al Municipiului Cernăuţi, dr. Ştefan Piersic (1899-1991), fost director al Serviciului Veterinar al Municipiului Cernăuţi. Cei mai numeroşi deţinuţi politici au fost foştii legionari, ultimii eliberaţi au fost în 1964. Profesorul Traian Brăileanu (1882-1947) murise la închisoarea de la Aiud, aşa cum Gheorghe Grigorovici şi-a sfârşit viaţa la închisoarea de la Sighet.

După cum se vede, bucovinenii din Bucureşti reprezentau o lume pestriţă. Toţi erau însă marcaţi de destinul lor; toţi păstrau ataşamentul pentru Bucovina, manifestat însă în forme diferite şi cu intensitate variabilă.

Este locul să amintesc de o metaforă a preşedintelui PENCLUB-ului din Basarabia, Serafim Saka („România liberă” din 18 noiembrie 1995): „Noi, basarabenii şi bucovinenii, suntem plecaţi cu tot cu pământ de acasă”. Frumos spus şi, mai ales, adevărat!

Ca în geneza oricărei comunități, în diaspora la început au fost familiile, relațiile familiale: soţ şi soţie, copii şi bunici, rude mai îndepărtate. Aceştia îşi celebrau pe larii şi penații lor (înmormântări, parastase, nunţi şi botezuri), forma cea mai simplă de manifestare a solidarităţii interumane. Simplă şi inofensivă, implicând şi aspectul religios.

Stratul cel mai vechi al bucovinenilor din Bucureşti era cel reprezentat – am spus – de către cei originari din nordul Bucovinei. Acestui strat i s-a adăugat un mai altul, mai nou: bucovinenii din partea neocupată a Bucovinei, din fostele judeţe Câmpulung, Rădăuţi şi Suceava. Aceştia erau mai tineri, aveau legături cu familiile din satele şi oraşele din sudul Bucovinei. Ei veneau însă şi cu modele şi mentalități mult diferite de cele ale bucovinenilor „vechi”. Nu poate fi negată dragostea lor pentru Bucovina, dar conţinutul acestui sentiment era mult diferit de cel al vechilor bucovineni.

 Alături de bucovinenii neaoşi – indiferent de strat – un grup important îl formau românii din alte provincii, foşti profesori, studenți sau elevi la Cernăuţi. Exemplul cel mai impresionant este scriitorul Paul Vizirescu (n. 1903), fost profesor la Liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. Treptat, s-au alăturat şi unii basarabeni. Trebuie precizat că basarabenii au avut o soartă mult mai grea, datorită statutului lor de cetăţeni sovietici. Ani de zile, ei erau vânaţi în România şi trimişi în U.R.S.S..

Dacă numele de Bucovina mai putea fi rostit, deoarece jumătate din provincia istorică se află în România (județul Suceava), în schimb, cel de Basarabia era cu desăvârşire prohibit.

Oricât ar părea de comic, o formă eficientă de solidarizare şi de autoidentifi- care a bucovinenilor a fost jocul de cărți „taroc”. Acestui joc i-ar trebui consacrat o monografie. De origine vieneză – el se practică şi astăzi – el s-a răspândit în Bucovina, pe vremea stăpânirii austriece, continuând a fi prezent în Bucovina istorică. Acest joc presupune patru parteneri, se apropie întrucâtva de bridge. Îl jucau foştii noştri profesori de liceu şi de la universitate, îl jucau şi studenții români, în special la sediile (,cabinetelor”) societăţilor studenţeşti, dar şi la căminele studenţeşti. Mizele erau foarte mici; caracterul „aleator” era foarte redus, în raport cu „pocker”-ul, adus de „regăţeni”.

 Vom întâlni tarocul în romanele austriece din epocă – îl pomeneşte şi Gregor von Rezzori (n. 1914) – el însuşi bucovinean -, îl aminteşte profesorul Sextil Puscariu care, în perioada 1906-1919, a fost profesor la Universitatea din Cernăuţi. În memo- riile sale, profesorul vorbeşte de una din acele şedinţe de taroc. Ea are loc în ziua când a izbucnit primul război mondial, august 1914. La această partidă – ne informează Sextil Puşcariu – în locul profesorului preot Teodor Tarnavschi, stins din viață la începutul anului 1914, şi-a făcut intrarea „jovialul” Ion Nistor. Aşadar, echipa s-a completat…

Tarocul a migrat din Cernăuţi în toate părţile, odată cu bucovinenii care şi-au părăsit locurile natale. El a ajuns deci şi la Bucureşti. Grupele, numeroase, în primii ani, după 1944, erau organizate după criterii de „afinitate electivă”. Foştii profesori universitari aveau grupele lor în care erau admiși cu greu cei mai tineri, foşti studenţi la Universitatea din Cernăuţi. Cele mai numeroase grupuri erau ale foştilor studenti, acum şi ei în grupele de vârstă de la 35-40 ani în sus.

Fiindcă am amintit de întâmplarea relatată de profesorul Sextil Puscariu, pot şi eu să povestesc de numeroase cazuri de descompletări” ale grupelor de joc. După ce s-a încheiat slujba funerară pentru Dragoş Holca (1984) la cimitirul Izvorul-Nou, am zǎbovit la poarta cimitirului, înainte de a ne despărţi. Subiectul: grupul lui Dragoş Holca, descompletat prin decesul lui Dragoş, trebuia completat. Am fost invitat şi eu; la refuzul meu, motivat de faptul că nu cunoşteam acest joc, am fost întâmpinat cu neîncredere: „un bucovinean care să nu ştie taroc?!” Sunt, probabil, singurul cernău- tean care nu cunosc tarocul.

Cu timpul, s-au produs tot mai multe defecţiuni în grupele de taroc. Unele au dispărut, altele s-au reconstituit. Astăzi (mai 1996), după câte știu, nu a mai rămas decât o singură echipă (Tit Gheorghian, dr. Licperda, Radu Prodan şi diaconul Octavian Ghiuţă), care prin moartea lui (la 21 martie 1995) s-a descompletat; nu ştiu dacă cei trei supraviețuitori l-au găsit pe un al patrulea…

Am insistat mai mult asupra jocului de taroc în menţinerea solidarităţii bucovinene. Sociologii şi psihologii vor înţelege mai bine acest lucru. Ca să fii bucovinean și deci să fi recunoscut ca atare de ceilalți, în concepția vechilor bucovineni, trebuia să îndeplineşti mai multe condiții. În primul rând, să fii bucovinean după tată şi după mamă („risum teneatis”). În al doilea rând, să respecți un cod, căruia i-am spune astăzi model bucovinean”: să respecţi cuvântul dat, să fii cuviincios în societate, mai ales cu vârstnicii, să fii punctual (un bucovinean trebuie să fie parolist”), să fii politicos şi curtenitor cu doamnele şi domnişoarele, să fii solidar cu ceilalți, să ai în permanentă simțul onoarei şi al demnității – personale şi naţionale. O condiție era şi aceea de a ști să joci taroc. Mărturisesc că am un sentiment de oarecare frustrare ca unul care nu joc taroc…

Fiindcă am atins problema aşa-zisului model bucovinean şi a comportamentului asociat adevăratului bucovinean, este locul să mă refer la conceptele unei discipline moderne a istoriografiei, anume ale imagologiei, strâns legată de orientarea mentalităţilor, promovată de şcoala franceză a „Analelor”. Într-adevăr, cum este văzut un bucovinean de către ceilalţi români (olteni, munteni, ardeleni etc.), care sunt trăsăturile care îl disting de ceilalți români („genus proximum” şi „differentiae speci- ficae”). A existat şi există o mare dragoste a celorlați români pentru Bucovina („Dulce Bucovină, veselă grădină” a lui Vasile Alecsandri sau „partea cea mai veche şi mai frumoasă a Moldovei” a lui M. Eminescu). Această afecţiune am simţit-o şi noi bucovinenii din Bucureşti, fiind considerați mândri feciori” ai aceluiaşi Alecsandri.

Istoric vorbind, treptat – după 1965 – Bucovina, celebrele fresce ale mânăstirilor din Bucovina au reintrat în circuitul oficial. Climatul devenea tot mai favorabil ideii de Bucovina. Aceasta şi explică faptul că au început să fie organizate aniversări şi comemorări – aici promoţiile Liceului „Aron Pumnul” şi ale Liceului „Mitropolitul Silvestru” au avut un rol de pionierat -, evocările şi studiile istorice şi folclorice au început să fie publicate, în special în Anuarul Muzeului judeţean de la Suceava, în colecţiile Muzeului judeţean Suceava.

În această atmosferă şi în acest context istoric a apărut prima formă de manifestare a comunităţii bucovinenilor din Bucureşti.

… La început a fost biserica. Într-adevăr, la biserica cu hramul Sf. Nicolae (Precupeţii Noi) de pe strada General E. Broşteanu, unde era paroh preotul Nicolae Cosma (1906-1996), a început să fie comemorat, an de an, compozitorul Ciprian Porumbescu. Iniţiativa aparţinuse lui Ciprian Raţiu, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, nepot de soră al lui Ciprian Porumbescu. Compozitorul bucovi- nean era agreat de autoritățile comuniste, compozițiile sale – printre ele şi „,1 Mai” – se bucurau de o anumită circulație, însuşi Conservatorul de Muzică din Bucureşti poartă numele lui (pe care l-a pierdut după Revoluția din Decembrie 1989). Ideea a fost îmbrăţişată de preotul Nicolae Cosma, un mare pasionat de muzica lui Ciprian Porumbescu. Unul dintre fiii părintelui Cosma fusese botezat cu numele de Ciprian. De altfel, pr. N. Cosma era strănepot al lui Ion Creangă, având numeroase calităţi ale celebrului humuleştean.

La biserica Precupeţii Noi, printre enoriaşi erau prof. Pan Vizirescu, Anastasia Popescu (1911-1955), licenţiată în teologie, cânta la strană, după Decembrie 1989, a desfăşurat o frumoasă activitate pentru introducerea religiei în învăţământ, ea însuși devenind profesoară, cu aprobarea Patriarhiei, un personaj legendar, cunoscut sub numele de Mama Sica. Tot aici venea şi Gheorghe Eminescu, fiul căpitanului Matei Eminescu, precum şi alte personalităţi (Şerban Flondor, de pildă). Treptat, au început să se adune la biserică câţiva bucovineni.

Forma cea mai obişnuită de comunicare şi de solidaritate a bucovinenilor erau înmormântările. Unul câte unul din vechii bucovineni ne părăsea. Astfel, la 23 decembrie 1964 a decedat decanul de vârstă al bucovinenilor, profesorul Eugen Botezat (1872-1964), fost decan şi profesor la Universitatea din Cernăuţi. Zoolog cu activitate didactică şi ştiinţifică încă pe vremea stăpânirii austriece, membru corespondent al Academiei Române încă înainte de primul război mondial, profesorul Eugen Botezat era o legendă a Bucovinei de altădată.

Incinerarea profesorului la Crematoriul uman din Bucureşti, în preajma Crăciunului din 1964, a prilejuit adunarea unui mare număr de bucovineni. Cel care s-a ocupat de slujba funerară a fost profesorul universitar Octavian Ştefăneanu (n. 12/25 aprilie 1908), astăzi, cu soţia, la Geneva. Am putut revedea cu acest prilej pe dr. Nicu Lupu, prof. dr. Constantin Zoppa, pe prof. Procopie Jitariu şi mulţi alţi bucovineni.

La 27 august 1965 l-am condus pe ultimul drum pe scriitorul Eusebiu Camilar (1910-1965), membru corespondent al Academiei Române. La înmormântarea din cimitirul Bellu, parcela scriitorilor, am fost puţini. O puternică impresie a produs delegaţia de consăteni ai scriitorului, veniți din satul său natal, Uideşti (judeţul Suceava) şi care au adus un săculeţ cu pământ.

O mare participare au prilejuit funeraliile generalului Iacob Zadik (1867-1970) care au avut loc la cimitirul Bellu. Ilustrul militar era un personaj legendar: în noiembrie 1918, la cererea lui Iancu Flondor, guvernul român l-a trimis pe general, în fruntea diviziei a VIII-a, în Bucovina, pentru protecţia populaţiei, în urma proclamării Unirii Bucovinei, la 27 octombrie 1918. Funeraliile au avut loc în două secvenţe, în prima s-a desfăşurat serviciul divin, în a doua, înmormântarea cu onorurile militare. Atât la biserica Precupeţii Noi, cât şi cu prilejul înmormântărilor şi altor evenimente, au început să se manifeste ca organizatori Ionel Negură (1909-1985) şi Eugen (Jenică) Popovici (1898-1972). Rolul lor a fost foarte important în „coagularea” comunităţii bucovinenilor din Bucureşti.

Ionel Negură, născut la Putna, fiu de preot, a fost şef de promoţie la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi (1927), a făcut studii strălucite la Universitatea din Cernăuţi, unde şi-a luat licenţa în drept. A fost preşedinte al Societăţii academice române „Dacia”, ajungând apoi preşedinte al Centrului studenţesc de la Universitatea din Cernăuţi. A fost colaboratorul apropiat al profesorului Grigore Nandriş (1895-1968), preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1929-1942), perioada cea mai strălucită din istoria societăţii. Ionel Negură a fost secretar al societăţii, salvând, în 1940, valori prețioase din patrimoniul societăţii. Foştilor studenţi Ionel Negură le era bine cunoscut. Se bucura de respect şi era înconjurat cu toată afecţiunea. În toată perioada bucureşteană, Ionel Negură a purtat corespondenţă cu foştii noştri profesori, cu alţi intelectuali bucovineni, încât devenise cronicarul şi arhiva vie a Bucovinei.

A publicat studii şi articole despre Bucovina, a donat instituțiilor culturale din Suceava şi Rădăuţi cărţi şi reviste, materiale documentare. Împreună cu ing. Alexandru Chiriac (n. 1920), un distins intelectual basarabean, au înfiinţat Studioul de istorie naţională „N. Iorga” care a funcţionat în cadrul Casei de Cultură „M. Eminescu”. Ionel Negură merită din plin recunoştinţa noastră.

Jenică Popovici, dintr-o veche familie preoţească – un strămoş al său, popa Andrei din Uideşti, refuzând să presteze jurământul pentru Austria (Huldigung”) din 1777, a plecat, însoţit de un număr de țărani, în Moldova. Era nepotul lui Dori Popovici, care a fost o perioadă ministrul Bucovinei (cred în 1926); era însă frate cu Traian Popovici, fost primar al Cernăuţilor în 1942-1943, devenit celebru prin aceea că a salvat evreii din Cernăuţi de la deportare. A fost recunoscut de către autorităţile de la Tel-Aviv ca „drept al popoarelor”, avându-şi locul pe Aleea Drepților din Ierusalim.

Jenică era cunoscut la Cernăuţi ca ziarist şi corespondent al unor ziare din Bucureşti. Avea preocupări literare, scria despre Eminescu, evoca Bucovina istorică. A devenit oratorul bucovinenilor în biserică, la aniversări şi comemorări.

La un moment dat, la biserica Precupeţii-Noi au început să se comemoreze personalităţile care au participat la Unirea Bucovinei din 1918. La parastas, erau pomeniti Ciprian Porumbescu, Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu, generalul Iacob Zadik, arhipresviterul staurofor Dionisie Bejan, eroii bucovineni care au căzut în timpul Războiului de Reîntregire – Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Justin Breabăn. Părintele N. Cosma avea datoria să împiedice orice manifestare de extremism – revendicări teritoriale, de exemplu – aceasta fiind „indicaţia” de sus. A intrat apoi în tradiţie ca în fiecare an să sărbătorim 28 noiembrie la biserică. A devenit cea mai importantă manifestare a bucovinenilor din Bucureşti. Ritualul era acelaşi: an de an, numărul participanţilor creştea. La slujba de pomenire, soborul de preoți cuprindea (în afară de parohul bisericii, pr. Nicolae Cosma) câțiva preoţi bucovineni şi basarabeni, printre care: Victor Vedeanu, Pantelimon Birău, Octavian Voloşencu, Vasile Tepordei, S. Roşca, Gheorghe Cunescu, ieromonahul Adrian Făgeţeanu (de la Mănăstirea Antim), arhidiaconul Octavian Ghiuţă – fost diacon la Catedrala Mitropolitană din Cernăuţi. Treptat, biserica Precupeţii-Noi a devenit şi biserica basarabenilor. Aceştia au început să sărbătoarească „Întâmpinarea Domnului” (2 februarie), hramul Seminarului de băieţi din Chişinău, şi „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie), hramul Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău. Să amintesc că numărul basarabenilor din Bucovina depăşea de câteva ori pe cel al bucovinenilor. Fostele eleve de la Eparhială” şi foştii seminarişti formaseră un cor admirabil. Doamna profesoară Veronica Cosma, soția părintelui Nicolae, ea însăşi absolventă a Şcolii Eparhiale de Fete, se ocupa cu multă râvnă de buna reuşită a celor două sărbători, ajutată de un grup de distinse doamne.

În 1979, ne-a părăsit Jenică Popovici; în 1985 (la 2 iulie) a trecut în lumea drepţilor şi Ionel Negură. De atunci, responsabilitățile pentru obştea bucovinenilor le-a preluat autorul acestor însemnări, cu sprijinul larg, neprecupeţit al colegilor săi.

Iată cum se desfăşura comemorarea zilei de 28 noiembrie – ziua Unirii Buco-vinei – în sfânta biserică Sf. Nicolae (Precupeţii-Noi) în fiecare an până în 1989. În timp ce soborul de preoţi (6-10 preoţi şi diaconul) se rânduia solemn în fața altarului, corul intona „Şi era la ora şase…”, cunoscut ca oratoriul lui Gheorghe Mandicevschi (fratele mai mic al lui Eusebiu Mandicevschi). Corul era compus din corişti de la Biserica Boteanu, organizat de colegul nostru, Ionel Avram. Momentul era de o gravă frumusețe. Începea slujba de pomenire; părintele N. Cosma anunţa întotdeauna că este vorba de cinstirea celor ce-au făurit Unirea Bucovinei. Urma parastasul propriu-zis, după care se rostea panegiricul respectiv. De obicei vorbea autorul acestor însemnări; uneori era rugat doctorul Ştefan Piersic (1899-1991), ca decan de vârstă al bucovinenilor din Bucureşti, să rostească el cuvântul festiv. Arhidiaconul Octavian Ghiuţă citea cu solemnitate lista celor pomeniti, începând întotdeauna cu Iancu Flondor. Treptat, lista s-a mărit, ajungând la 60-70 persoane, nume importante în istoria şi cultura Bucovinei. Numărul participanţilor continua şi el să crească. Cu emoție se reîntâlneau foştii colegi de liceu sau de la universitate. Apoi, în faţa bisericii fotografii, executate de doi artişti: Nicanor Jireghie şi Benedict Zubcov.

Privind astăzi (mai 1996) aceste fotografii, cu tristeţe constați că mulţi dintre cei de altădată s-au călătorit în Câmpiile Elizee. Dintre preoţi, mai sunt în viaţă pr. Victor Vedeanu (91 ani), pr. Vasile Tepordei (88 ani), ieromonahul Adrian Făgeţeanu (84 ani).

La slujbele de la biserică, ca şi la şedinţele festive (ultimele două au avut loc în Aula Academiei de Studii Economice) aveam grijă ca să fie prezente rudele personalităţilor pomenite: doamna Oltea Apostolescu-Nistor (n. 1905), fiica profesorului Ion Nistor, dr. Ion Zadik (n. 1900), fiul generalului, Magdalena Vulpe, nepoata prof. S. Puşcariu, prof. Barbu Sluşanschi (1908-1993), fiul dr. Emilian Sluşanschi, Tit Gheor- ghian (n. 1914), fiul prof. dr. Octavian Gheorghian, Stela Tomoiagă, fiica lui Luarenţie Tomoioagă, ing. Marcel Sbiera, fiul prof. Radu Sbiera.

Pentru a completa cât de cât acest tablou, este locul să amintim că după slujba de pomenire, presbitera Veronica şi părintele Nicolae Cosma invitau o parte dintre cei prezenţi la o masă – veritabilă agapă – cu care prilej se depănau amintiri. Îmi fac o plăcută datorie să amintesc că la toate aceste manifestări erau nelipsiţi statornicii noştri prieteni: prof. pan Vizirescu, Mama Sica, Dr. Vasile Dima, un om minunat despre care ar trebui să se scrie o evocare.

Capitala ţării a adăpostit, probabil, cel mai mare număr de intelectuali bucovineni: profesori universitari, profesori de liceu, scriitori, medici, ingineri… Să-i amintim pe câţiva dintre aceştia: Ion Nistor (1876-1962), Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), Eugen Botezat (1871-1964), Traian Brăileanu (1882-1947), Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), Vasile Grecu (1885-1972), Vladimir Prelipcean (1903-1990), Orest Bucevschi (1897-1992), George Nimigeanu (1909-1987), Dimitrie Totoiescu (1910-1986), Dragoş Rusu (1910-1994), Petru Rezuş (1913-1995), Barbu Sluşanschi (1908-1993). Scriitorii şi poeții: Mircea Streinul (1910-1945), Traian Chelariu (1906-1966), Iulian Vesper (1908-1986), Eusebiu Camilar (1910-1965), Teodor Maricariu (1911-1982). De asemenea profesorii M. Guşuleac (1887-1960), Ion Tarnavschi (1904-1991), Traian Ştefureac (1908-1986), George Macrin (1911-1991), Adrian Fochi (1920-1985), Leon Topa (1912-1996), Titus Cristureanu (1904-1991), Ionel Negură (1909-1985), compozitorul şi muzicologul Liviu Rusu (1908-1951), fraţii Radu şi Numitor Cancer. Ei odihnesc în cimitirele din Bucureşti, cu excepţia celor incineraţi.

Din primul „strat” am mai rămas câţiva: Oltea Apostolescu-Nistor (n. 1905), E. Ar. Zaharia (n. 1911), Ion Zadik (n. 1900), pr. Victor Vedeanu (n. 1905), Claudiu Dombrovschi (n. 1908), Filon Lauric (n. 1908), Vladimir Trebici (n. 1916), Codrea Scalat (n. 1912), Marcel Sbiera (n. 1912). Unii bucovineni au murit în pământ străin: Vasile Posteucă (1912-1972), Petru Iroaie (1906-?), Teodor Onciulescu (1907-1981) Octavian Nandriş (1914-1987). Mai sunt în viaţă, în străinătate, prof. Octavian Ştefă- nescu (n. 1908), avocatul Octavian Tarasievici (n. 1911); prof. dr. ing. Mihai Prodan (n. 1912); primul în Elveţia, ceilalţi doi, în Germania. Merită amintit, cu toată recunoş- tinţa, Rudolf Rybiczka (n. 1911), pictor celebru, prieten şi colaborator al lui Mircea Streinul, ataşat Bucovinei (a făcut donații la Rădăuţi şi Suceava). Pe mulţi dintre aceştia îi întâlnim în cele trei volume Ştiinţa în Bucovina în volumul Muzica în Bucovina, Arta şi literatura în Bucovina, Dictionar de literatură. Bucovina (1993), autori: Emil Satco, Ioan Pânzar, toate editate la Suceava.

Bineînţeles, nu toți cei amintiți – şi atâția nenominalizați – au participat activ şi sistematic la viaţa comunității bucovinene din Bucureşti. Un rol activ l-a avut promoția 1930 a Liceului „Aron Pumnul”, bine reprezentată numeric (Orest Tofan, Condrea Scalat, Marcel Sbiera, Andrei Budnic, Costin Cristel, Iulian Şindelariu, Topală, Florean), care a organizat,revederi” la Suceava: 1975, 1980, 1985… Mai este în viață singurul lor profesor, Sava Anghel, care a depăşit vârsta de 100 ani.

Ca orice comunitate, obştea bucovineană din Bucureşti a avut – demografic vorbind – intrări şi ieşiri şi, bineînţeles, o structură pe vârste şi după alte caracteristici.

Mă gândeam la un moment dat să dau însemnărilor mele numele împrumutat de la D. Cantemir: Historia incrementorum et decrementorum communitatis buccovinensis. Despre descreştere este simplu: ieşirile” din comunitate sunt decesele, ca efect al vârstei şi deci al timpului. În aceşti ani, 1946-1996, ne-au părăsit „bătrânii‟ noştri; apoi au început să scadă efectivele generațiilor mai tinere; în ultimii ani, procesul s-a extins asupra generației mele.

Dar despre ce „intrări” ar putea fi vorba?! Ele ar trebui reprezentate de născuţi şi de imigrări, aşa cum bine se ştie din demografie. „Născuţii” sunt copiii şi, eventual, nepoţii noştri. Aici s-a petrecut un proces cu care se ocupă mai ales antropologia culturală şi sociologia migraţiei. Copiii noştri, născuți în Bucureşti, au devenit,bucureşteni bucovineni”, în timp ce noi eram bucovineni bucureşteni”. Am şi ţinut o comunicare cu titlul Bucovineni bucureşteni- bucureşteni bucovineni la filiala din Bucureşti a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (18 noiembrie 1995).

Dacă iau numai câteva familii foarte apropiate – Filon Lauric, Mihai Rotaru, George Macrin, Radu Prodan, Traian Ștefureac, Dragoş Holca, Vladimir Trebici copiii născuţi în Bucureşti au urmat şcoala primară, liceul şi universitatea la Bucureşti, au cunoscut procesul de integrare şi de asimilare, aşa cum ele se practică cu familiile imigranţilor. Modelele şi mentalitățile devin altele. A fost practic imposibil ca ei să fie bucovineni, ca părinţii sau bunicii lor. De aceea, participarea lor la viața comunităţii – comemorările de la biserică, aniversări, evocarea unor evenimente sau personalităţi la Dalles, Cercul Militar Naţional etc. -era de fapt nulă. A rămas conştiinţa că se trag din părinți bucovineni. Fiică-mea, de pildă, trăind de mulţi ani în străinătate, mărturiseşte cu mândrie că şi ea este „bucovineancă”.

La „intrări” s-ar putea vorbi de un flux care îi reprezintă pe bucovinenii mai tineri, stabiliţi în Bucureşti, ei provenind din sudul Bucovinei (fostele judeţe Câmpulung, Rădăuți, Suceava). În special, în ultimii ani mulți dintre aceştia s-au alăturat comunităţii noastre având o frumoasă activitate. Mai există un flux, dar mult mai puţin important numeric. Este al bucovinenilor vechi” care, din diferite motive, nu s-au identificat ca bucovineni şi abia în ultimii ani revin la comunitate. Cazul cel mai impresionant este al acad. Radu Grigorovici (n. 1911) pe care ocupaţiile sale ştiinţifice nu i-au dat răgaz să se manifeste ca bucovinean. Din 1990, activitatea Domniei-Sale este remarcabilă, de o mare eficiență. Este şi cazul prof. dr. docent Victor Sǎhleanu (n. 1924) care a declarat public că a început să se „rebucovinizeze”. Tatăl său, prof. dr. Emilian Sǎhleanu, a fost eminent profesor la Cernăuţi. Alţii însă ezită să se alăture obştei bucovinene din Bucureşti.

Din noul strat” am aminti pe dl. D. Vatamaniuc (n. 1920), cunoscutul eminescolog, fost elev – ca şi prof. Pafel Tugui – al Şcolii Normale de Băieți din Cernăuţi. Din 1992 este director al Centrului de Studii Bucovina al Academiei Române, cu sediul la Rădăuţi, şi redactor-şef al Analelor Bucovinei”. Sunt apoi colegii mai tineri, rădăuţeni, George Muntean (n. 1932), colonel (r) George Galan (n. 1929) şi mulţi alţii. Este generaţia pe care o numim – a „Societăţii pentru Cultură”. Este de fapt o etapă nouă în istoria bucovinenilor din Bucureşti.

În primăvara anului 1990, din inițiativa unui grup de inimoşi bucovineni, în frunte cu inginerul Mircea Irimescu (n. 1958) şi cu prof. Vasile Precop (n. 1915), a fost reactivată Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, cea înfiinţată de fraţii Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi, la Cernăuţi, la 1 mai 1862. Cam în acelaşi timp, la Cernăuţi a luat fiinţă Societatea pentru Cultura Românească   „M. Eminescu”; cele două societăţi s-au înfrăţit.

S-au înfiinţat câteva filiale. Cea mai mare este filiala din Bucureşti (preşedinte: George Muntean, vicepreşedinte col. George Galan). S-au organizat congrese generale ale societăţii, s-a reluat ideea universităţii de vară, s-au dezvoltat legăturile cu fraţii noştri din regiunea Cernăuţi. Sediul Societăţii s-a mutat din comuna Gălăneşti, în municipiul Rădăuţi. Într-un cuvânt, a început o nouă eră, despre care – nu mă îndoiesc – vor scrie alţii.

Pentru autorul acestor însemnări, important este că odată cu succesiunea generaţiilor să se transmită şi modelul bucovinean care ne-a unit şi ne-a dat conştiinţa că avem o moştenire şi o responsabilitate în plus. Toţi suntem români, aparţinem marii noastre patrii care este România. Nu uităm ceea ce spunea ţăranul câmpulun- gean, Alboi Şandru, delegat la Congresul general al Bucovinei, în 1918: „Nu poate fi România Mare fără Bucovina mică”. Nu este vorba de regionalism sau de nostalgii provincialiste. Pentru cei vechi, originari din nordul Bucovinei, noţiunile de moşie, casă, cimitir au o rezonanță aparte: ele se află „dincolo”.

De aceea, când ne adunam noi pe vremuri, în Bucureşti, gândul nostru se întorcea spre plaiurile natale, amintindu-ne de evreii din captivitatea babilonică:

„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns,

când ne-am adus aminte de Sion

„De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea” (Psalm 136).

Cultul înaintaşilor trebuie să facă parte din modelul bucovinean. Ne-am propus încă din 1990, să întocmim o istorie a Bucovinei; mai mult, ambiția era de a scrie o „Enciclopedie a Bucovinei”. Dorinţele nu ţin seama întotdeauna de realităţi şi de posibilităţi. Desigur, s-a făcut ceva în ultimii ani pentru mai buna cunoaştere a istoriei şi culturii Bucovinei. Ar fi bine ca cei care mai sunt în viaţă să evoce pe cei care au jucat un rol în istoria Bucovinei, pe bază de documente şi amintiri de familie. Personal, am scris şi publicat despre profesorii Traian Brăileanu şi Vasile Grecu, am evocat pe câţiva din străinătate, ca prof. Grigore Nandriş, pe profesori ai Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. Cei mai în vârstă ar trebui să dăm mărturie despre cei care astăzi nu mai sunt printre noi: „Ubi sunt qui ante nos in mundo fuere?”

Timpul – acel tempus edax rerum, al lui Ovidiu – este necruţător. Îmi vin în minte nume de bărbaţi însemnaţi din istoria Bucovinei, astăzi aproape uitați. Unul dintre aceştia a fost doctorul Octavian Lupu-Strejac (1898-1988). Fiu de preot, student la Facultatea de Medicină din Viena, participând la evenimentele din toamna anului 1918, la Viena, el a fost o personalitate de prim rang în Cernăuţii din perioada interbelică. Prieten cu prof. Grigore Nandriş, devotat partizan al lui Iancu Flondor (pe vremuri era o distincție între flondoreni” şi „nistoreni”), doctorul Lupu a condus Serviciul sanitar al Municipiului Cernăuţi vreme îndelungată. (Prin 1928, elev fiind la P. 22

Liceul „Aron Pumnul” am obţinut de la dr. O. Lupu o adeverinţă care îmi motiva câteva zile de absenţă).

După 1948 a făcut vizite în Austria şi Germania (soţia era vieneză), a militat prin scris pentru drepturile româneşti asupra Bucovinei. Participa la şedinţele Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, unde cuvântul său era ascultat cu respect. A reuşit să publice în străinătate studii despre Bucovina. Are un fiu, Marcel (n. 1928 sau 1929), doctor în geologie. La incinerarea sa, nu au fost admişi străini şi nu s-au rostit cuvinte de despărțire. Mi s-a spus: „aceasta a fost dorinţa defunctului”. Manuscrisele sale – probabil, în posesia fiului său – ar trebui publicate.

Mai sunt atâţia alţii. I-am cunoscut pe mulți dintre aceştia. Potrivit unei tradiţii care îşi are începutul prin anii 1970, am rostit câteva zeci de discursuri funerare la despărţirea de fraţii noştri. I-am cunoscut deci bine şi este de datoria mea să-i evoc. Nădăjduiesc că bunul Dumnezeu îmi va dărui zilele trebuincioase pentru a îndeplini acest angajament. … Au fost doar câteva gânduri şi informaţii în legătură cu „diaspora” bucovinenilor din Bucureşti. Viitorul istoric, mai avantajat ca documentare şi având avantajul retrospectivei, ar putea să ne dea un studiu istorico-sociologic, însoţit şi de o „cronică”. Ar putea constitui eventual subiectul unei teze de doctorat. Din parte-ne, vom încheia cu un trist dar şi cu speranţă:

,,Feci quid potuit, faciant melius alii potentes”.

Massagno-Lungano

4 iunie-9 august 1995

28 aprilie – 16 mai 1996

Articol apărut în Glasul Bucovinei, 1996, nr. 2, Anul III, p. 10-11