Cum a fost și cum nu trebuie tradusă poezia eminesciană. „O traducere autentică va porni numai din sufletul preaplin al armoniilor”

Lucrând la alcătuirea seriei Caietelor literare. Mihai Eminescu am cercetat tot ce am scris în decursul anilor referitor la opera și a traducerilor poeziei poetului. Primele traduceri datează chiar din timpul vieții lui Mihai Eminescu, el însuși fiind preocupat să-și tălmăcească în limba germană câteva versuri. Din aceeași perioadă datează traducerea în limba germană a 19 creații eminesciene realizată de Mite Kremnitz și publicate în antologia „Rumanische Dichtungen“ din 1881 și îmbogățite cu alte 13 poeme în următoarele ediții.

În 1887, la Veneția, vede lumina tiparului prima traducere în limba italiană a poeziei lui Eminescu, realiztă de Marc’Antonio Canini, care cunoaște mai multe ediții.

În 1890 apare sub titlul Bel-Enfant de la larme basmul Făt Frumos din lacrimă, considerat prima încercare de traducere a lui Mihai Eminescu în limba franceză. În limba engleză prima editare, prefațată de Nicolae Iorga, este relativ târzie, abia în 1930. Traducerile în limba maghiară cunoaște peste 100 de ediții, în versiuni diferite.

Interesul față de geniul literar al lui Mihai Eminescu a crescut de-a lungul timpului, opera sa fiind tradusă în peste 50 de limbi, cu mai multă sau mai puțină măestrie, căci, așa cum susține Tudor Arghezi, „lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine […], iar Eminescu nu este el decât în românește”.

Despre traducerea lui Mihai Eminescu în limba ucraineană s-a scris foarte puţin şi aproape că nu vom găsi nici o lucrare serioasă despre opera poetului român. Despre traducerea poeziei lui Eminescu în limba ucraineană s-a scris doar descriptiv, enumerându-se ce, când și de cine s-a tradus. Nu vom găsi și o analiza pertinentă a concepției traducerii poeziei eminesciene.

Despre cum nu poate fi tradusă o opera poetică în general putem citi în interviul realizat de către autorul monografiei Ioan Rebuşapcă cu Andryi Miastkivski, traducătorul şi îngrijitorul ediţiei din 1974 a poeziilor lui Eminescu în limba ucraineană Limba ucraineană se potrivește pentru traducerea lui Eminescu? Găsim aici două întrebări care nu pot explica relaţia poet/traducător, acestea neputând, în principiu, să caracterizeze traducerea nici ca proces şi nici ca finalizare, deoarece în această „originală întrecere” între poet și traducător niciodată nu „va ceda” poetul, întotdeauna „va ceda” numai şi numai traducătorul.

La fel şi relaţia limba sursă/limba ţintă nu este cea de potrivire/nepotrivire a limbilor pentru traducerea poetică. Problema traducerii poetice este mult mai complexă decât cea a specificului lingvistic şi a calităţilor lingvostilistice ale originalului.

Ar trebui să vorbim despre astfel de noţiuni ca personalitatea artistică a poetului şi cea a traducătorului, nu în ultimul rând despre concepţia şi profesionalismul traducătorului. Iată de ce nu putem fi de acord cu afirmaţia poetului şi traducătorului ucrainean Miastkivski: „Eu am căutat ceva care să sune ucraineşte à la Şevcenko, pentru că Eminescu, sunt sigur, citise Cobzarul lui Şevcenko şi pentru români el este atât de uşor! Am dorit ca la fel de uşor să fie şi pentru ucraineni. De aceea, am cedat cumva în anumite cuvinte, unele expresii, făcându-l poet ucrainean”. De aici, porneşte greşeala esenţială a traducătorului, care, încercând să-l analizeze pe Eminescu prin prizma calităţilor poeziei lui Şevcenco, l-a îndepărtat pe poetul român de ceea ce numim specific naţional, concepţie artistică, limbaj poetic, muzicalitate.

Reîntruparea poeziei lui Eminescu – unică în totalitatea ei artistică, cum de fapt unică este orice valoare artistică – în limba ucraineană, înseamnă transpunerea ei în spaţiul altei culturi şi nu căutarea de poeţi echivalenţi ca valore în altă literatură. O traducere bună, autentică şi spontană, va porni numai din sufletul preaplin al armoniilor.