Ion Gheorghe Sbiera – primul șef al Catedrei de Limba Română la Universitatea din Cernăuți

„Credem că nu se va afla român bun şi fiu  sincer al naţiunii, carele să cheme blăstemul ei asupra bărbaţilor care vor putea şi nu vor voi a contribui spre a se delătura dezbinarea ameninţătoare în sânul limbii române”. (Ion Gheorghe Sbiera)

„Dezbinarea amnințătoare în sânul limbii române” – există și astăzi, după un secol și jumătate din momentul când Sbiera scria aceste rânduri, când Ucraina în politica lingvistică susține în continuare existența a două limbi, română și moldovenească.

Pe 4 aprilie, președintele Ucrainei, Volodymyr Zelenski a promis, în discursul din Parlamentul de la București, deschiderea unui dialog cu România în privința protecției minorității românești din Ucraina. El le-a mulțumit românilor pentru ajutorul pe care l-au dat ucrainenilor. „Susținerea și respectul reciproc al popoarelor noastre este o bază pentru o apropiere mai mare. Când situația va permite vreau să încep un dialog cu România pentru a permite întreaga protecție a minorității românești din Ucraina, să asigurăm toată susținerea. Viitorul nostru este împreună”, a spus Zelenski.

Există totuți o discrepanță între aceste declarații și poziția Radei Supreme a Ucraiei care a votat Legea pentru minorități provocând protestele minorităților (română și maghiară) care au beneficiat de școli în limba maternă și care astăzi se află în pericol din cauza aplicării legilor instituite începând din anul 1997.

Istoricul luptei pentru limba română își are începuturile în jumătatea secolului al XIX-lea.

Ion Gheorghe Sbiera (1 noiembrie 1836 în Horodnicul de Jos – 22 octombrie 1916 la Cernăuţi), membru fondator al Academiei Române, primul șef al Catedrei de Limba Română (1875) a fost redactorul revistei „Foiea Societăţii pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina”, a editat culegeri de folclor, a publicat numeroase cronici şi studii de istorie literară. Între anii 1875-1906 Sbiera a fost profesor titular la limba şi literatura română, a redactat lucrări importante de istorie literară, studii monografice. În calitate de profesor la Catedră şi ca redactor al „Foaei Socțietăţii…” Sbiera a cercetat activitatea unor scriitori consacraţi, iar ca membru al Academiei Române a contribuit esenţial la discuțiile referitoare la ortografie limbii române.

În lucrarea Familia Sbiera, după tradițiune și istorie. Amintiri din viața autorului,

în paragraful Un discurs inaugurativ şi o surprindere autorul descrie despre primele lui preocupări după festivităţile de inaugurare a Universităţii germane la Cernăuți: „Îndată după încetarea festivităţilor şi de deschidere a Universităţii Francisco-Iosefine prinseră profesorii a’şi începe, succesiv, cursurile anunţate, fiecare cu cîtă  o cuvîntare inaugurativă. La aceste discursuri venia şi public estern, parte spre a’şi îndestula curiositatea, parte spre a’şi da sama de capcitatea şi de valarea profesorului. Eu însă anunţaseiu pentru semestrul de iarnă un curs de istoriea limbii şi literaturii romîneşti cu trei oare şi altul de gramatică cu doauă ore pe săptămînă, dară nu mă pria grăbiam să le încep deodată cu ceilalţi, fiindcă mulţi îmi ziseră că eu nu pot să  preleg romîneşte, la o  universitate cu limba oficială și învăţămîntul, cea nemţească, pînăce nu voiu cere şi pînăce nu’mi se va da dela locurile competente permisiunea! Nu împărtăşiam această opiniune, cu atît mai vîrtos nu, fiindcă însu’şi ministerul de culte şi de învăţămînt dechierase, în plin parlament, la discusiunea asupra poiectului de lege pentru înfiinţarea universităţii, că, pentru unele doctrine, se pot întrebuinţa şi alte graiuri la predarea lor, şi de aceea spuneam tuturora că eu, dacă’mi voiu începe cursurile, nu voiu prelege altfeliu decît numai romîneşte. Eram decis să’mi curm  cursurile, îndată ce’ mi s-ar fi făcut observări oficiale ca să nu preleg romîneşte, dar’, spre onoarea oficiilor universitare, trebuie să mărturisesc că nici înainte de începutul cursurilor, nici după aceea nu’ mi s-a făcut nici o observare în privinţa aceasta. Ceea ce mă suprindea însă şi mă uimea mai tare, era, că înşi’şi mulţi Romîni, şi încă dintre cei mai înfocaţi, şi mai binevoitori, mă povăţuiau spre cedare, şi’mi spuneau, că aş lucra nu numai interesul mieu propriu dar’ şi pentru ocupare mai grabnică a acestei

Catedre cu un  titulariu definitiv, dacă aş prelege nemţeşte. Mai încercam să-i conving că precedentele stabilite sînt foarte şubreţe şi cu doauă tăişuri, deoarece ele crează şi nimicesc drepturi, şi că, încăpăţînatul, nu voiam să fac alte precedente, decît numai acelea, cari erau în conformitate cu vederile şi principiile mele, şi spre folosul causei în serviciul căruia mă înrolaseiu din tinereţe. După multe hesistări, cumpăniri şi chipsuiri, mă deciseiu în fine să’mi inaugurez cursurile într’a 18. Optomvre 1875, sara, cu un discurs asupra educaţiunii cum a fost ea şi cum credeam eu că s’ar căde să fie, şi făcuiu înştiinţarea cuvenită. Ideile desfăşurate într’acest discurs cam  întunecos şi neperfect, au rămas pentru mine o călăuză în tot timpul profesoriei mele  universitare. De aceea îl şi public aice pentru prima dată”. Discursul rostit cu ocazia inaugurării Catedrei de Limba şi Literatura Română la Cernăuţi în care „aşteaptă Romînul mult şi sperează mult” exprimă punctul de vedere al profesorului asupra educaţiei spirituale a romînilor: „Fie, ca inima Romînului să nu afle aici decît impulsuri nobile, cari s’o aţîţe şi s’o decidă săpre activitate”. Oratorul s-a concentrat asupra „stării de cultură şi educaţiune la Romîni”. Referindu-se la starea vieţii culturale şi spirituale a românilor, el constată că aceasta este o consecinţă a condiţiilor în care se formează tinerii: „Unele din multele şi variile cause, cari au produs cu necesitate actuala stare a vieţii noastre spiretuale şi culturale, sînt: lipsa de şcoli ajungătoare pe de o parte, iar’ pe de alta educaţiunea cea greşită şi netemeinică ce s-a dat tinerimii¸ apoi neactivitatea noastră pe toate tărîmurile supuse prelucrării spiretului omenesc, mai departe, desbinarea noastră în frînturi, în 47 clase, şi ura aţîţată şi întreţinută între ele; mai încolo, egoismul nostru nesăţios cari nu cunoaşte alta decît la îndestularea cu orice preţ a poftelor şi a pornirilor noastre sîmţuale; apoi despreţul sau nebăgarea în samă a tot ce este al nostru propriu şi naţional, şi preţuirea şi considerarea preste măsură a tot ce este importat şi străin…”. Educaţia, după părera  lui, trebuie să fie naţională şi spirituală.

În calitate de profesor la Catedră şi ca redactor al „Foaei Soţietăţii…” Sbiera a cercetat activitatea unor scriitori consacraţi, iar ca membru al Academiei Române a cunoscut reprezentanţi de seamă ai intelectualităţii româneşti din Principate. Atmosfera intelectuală de la Academie a contribuit  esenţial la formarea cărturarului  bucovinean. Era bine informat despre toate evenimentele și publicațiile științifice referitoare la limba și literatura română.

În aceiași lucrare Sbiera scrie și despre influența asupra sa a limbii germane, ca limbă de învățământ. Este o pagină din biografia sa. Astăzi suntem în pragul unor legi care ne vor crea în viitor aceleași probleme.

Reproducem în continuare câteva fragmente din lucrarea autobiografică Familia Sbiera…:

Limba nemțască ca piedică în continuarea desvoltării mele intelectuale.

Îmbii frați am fost înscriși la școală în clasa elementară ca să învățăm nemțește. Cu cititul şi scrisul ni merse foarte uşor; deprinserăm îndată; dară ce folos! că nu pricepeam nicio boabă din cîte citiam. Despre vreo esplicare în romîneşte a celor citite nemţeşte nu erá nici vorbá pe atunci! Învăţătoriul de clasa elementară şi cel de a doaua clasă dreptcă pricepeau romîneşte, dară nu vorbiau cum se cade; numai directorul, ca Romîn ce erá, știá romîneşte. Acasă la gazdă încă n’am avut pre nime care să ne învețe a pricepe și a vorbí nemţeşte; ne îndestulam numai cu cît puteam deprinde de pe la conșcolerii carii vorbiaŭ îmbele limbi. Cît pentru scoală, fürăm necesitați să învăţăm toate dearostul, fără de a pricepe şi a ni dá sama cum se cade de cîte le învățam. De aceea nici nu ni puteam face închipuinți lămurite şi precise despre cîte învățam. Această scădere principală a învăţămîntului public de pe atunci a avut o înrîurință nu numal împiedicătoare, ci și foarte stricăcioasă asupra lucidității minții mele. Nutrită tocmal în timpul desvoltării sale, prin mai mult decît şese ani de zile, numai cu închipuinți vage şi confuse despre diverse lucruri şi despre raporturile lor între sine, mintea mea nu s’a putut deprinde şi întări, chiar dintru început, într’o cugetare limpede şi precisă; eu dreptcă concepeam repede şi bine, dar’ cînd erá vorba să dau espresiune celor închipuite, îmi lipsiau necontenit numirile trebuincioase, și de aceea eram împiedicat la tot pasul să le comunic altora într’un şir bineordinat şi strîns legat şi cu espresiunile cele mai potrivite. Această scadere primordială în modul esprimării în graiul nemțese n’a putut să nu aibă mai apoi înrîurire şi asupra vorbirii romîneşti, mai ales din momentul, în care mintea îşi formase închipuinți numai cu nume nemțeşti, fară de-a avè la îndămînă şi numirile lor romîneşti! Într’această tristă posițiune am ajuns mai ales din a treia clasă gimnasială înnăinte, decînd începuseiu a şti mai multe în graiul nemțesc, decît în cel romînesc!

Înrîurința naționalistă a lui A. Pumnul.

O schimbare mare într’această stare sufletească a Romînilor bucovineni se făcú de la anul 1848 încoace, cu deosebire prin neuitatul Aron Pumnul şi prin învățăceii săi. Înrîurința lui culturală asupra mea a fost determinantă și decisivă. Convenirile mele tot din ce în ce mai dese şi mai intime cu acest mare şi iscusit învăţătoriu aŭ lasat urme neşterse în sufletul meu, şi, pe nesîmțîte, mě fácú să apuc calea şi direcţiunea în care m’am mişcat în toată viața mea ulterioară. El mé întroduse în studiul limbii şi literăturii romîneşti. Prin îndemnurile lui de a citi Cronicul vechimii Romînomoldovlahilor de D. Cantemir, Istoriea pentru începutul Romînilor de Petru Maior şi Cronica Romînilor de Giorgiu Şîncaiu, mă familiarisâ cu trecutul şi aspirațiunile unui popor, despre carele nu auziseră de la ceialalți profesorii nici o boabă frîntă în tot decursul studiilor mele secundare și universitare! De ací înnainte, deşi încă târziu aşá zicînd, mişcările contimporene naționale, începînd chiar cu acelea din anul 1851 pentru înființarea unei biblioteci centrale şi universale în Cernăuț, dar’ mai ales cu cele internaționale de la 1854 încoace, n’au mai fost pentru mine nici străine, nici neînțelese detot, ci vibrau toate şi în inima mea!

Anul trecut la Editura „Alexandru cel Bun” din Cernăuți au apărut cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (București) două cărți dedicate activității profesorului Aron Pumnul și a acad. Ion Gheorghe Sbiera la Cernăuți pe care le recomandăm studenților, elevilor și profesorilor. Ele pot fi procurate gratuit la sediul Societății pentru litertura și Cultura Română „Mihai Eminescu” din Cernăuți (Piața Centrală, nr.9).

Notă: În fragmentele reproduse din Sbiera am păstrat ortografie timpului.