În scurta sa viață pământească, Luceafărul poeziei românești a călătorit mult: de la Botoșani la Cernăuți, în orașe din Transilvania și Banat, la București și Iași, în multe alte localități din Muntenia și Moldova, la Viena și Berlin, în Italia și până în Est, către Odesa. Sunt numeroase locuri care păstrează mărturii și amintiri ale trecerii pașilor lui Mihai Eminescu, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. Poetul însuși spune: „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc… în cruciș și-n curmeziș”. Însă aproape o treime din viața lui este legată în modul cel mai direct de capitala României, unde își doarme somnul de veci.
Tânărul Eminescu ajungea pentru prima oară în București pe la 17 ani. Trecea munții din Transilvania în Muntenia, în căutarea trupei de teatru care îi oferea atunci libertatea și visul unei vieți artistice intense. Pribeag în București, sufleor și copist la Teatrul Mare, el pleacă împreună cu trupa lui Pascali în orașe muntene apropiate, apoi către Ardeal și Banat, pe la Sibiu, Lugoj, Timișoara și Arad. În 1869 lua calea Vienei, pentru studii de filosofie, la insistențele familiei.
Locuri din Bucureștii de altădată cu amintirea poetului național
Dar viața bucureșteană implicată în cel mai profund sens social și artistic începea în toamna anului 1877, atunci când, la invitația lui Ioan Slavici și la propunerea lui Titu Maiorescu, Eminescu intră în echipa redacțională a ziarului conservator Timpul. O placă memorială instalată pe zidul clădirii din imediata apropiere a intersecției dintre strada Lipscani și Calea Victoriei amintește trecătorilor: „În această casă, poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul Timpul între anii 1877-1879”. Redacția ziarului era atunci în clădirea hanului Filipescu, devenit apoi Palatul Dacia, vizavi de hanul Mănăstirii Zlătari.
A locuit în mai multe case din vechiul București, cele mai multe dintre acestea risipindu-se sub valurile sistematizărilor succesive din secolul trecut: pe str. Speranței nr. 4, într-o chilie a fostei Mănăstiri Caimata din spatele Bisericii „Sf. Gheorghe”-Nou. Mahalaua Bisericii Caimata a fost demolată în 1891, când primarul Emanoil Protopopescu-Pache a deschis către est bulevardul numit apoi Carol I. O vreme, poetul gazetar de la Timpul a stat în casa lui Titu Maiorescu de pe strada Mercur nr. 1, unde aveau loc și ședințele Junimii bucureștene. A locuit și în casa lui Dinu Mihail, peste drum de Biserica Albă, împreună cu familia Slavici. În 1879 era într-o casă din mahalaua Bisericii „Sfântul Nicolae”-Tabacu. Nu a avut niciodată propriul sălaș, a locuit în spații modeste, pentru că ținta vieții sale era arderea neîncetată în laboratorul creației poetice, al cunoașterii și al ostenelilor gazetărești.
În 1881 era la Slavici, „la etagiu, lângă bucătărie”, într-o casă din Piața Amzei. Redacția ziarului s-a mutat șase luni pe strada Luterană, apoi pe strada Covaci și peste drum de casa Vanic, unde era Clubul conservator. Poetul a locuit atunci pe strada Șipotul Fântânilor, „într-o casă veche, cu etaj, ziduri leproase, geamlâcuri cârpite și o curte bătătorită, cu arbori sălbăticiți” (Camil Petrescu). Suferințele și crucea nemiloasă a bolii l-au dus, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, departe de tumultul Capitalei, dar a revenit mereu aici. Trecerea către lumea unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin” e legată de așezământul de la Mărcuța, de Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou și de Cimitirul Șerban Vodă- Bellu, unde i se face pomenire în fiecare an, la 15 ianuarie și la 15 iunie.
Monumente care păstrează memoria lui Eminescu în Bucureștii de azi
S-au schimbat multe în configurația edilitară a Capitalei în cei 133 de ani care au trecut de la moartea „sfântului preacurat al ghiersului românesc”, cum a fost numit de Tudor Arghezi poetul nostru național. Unele locuri ale trecerii sale pământene sunt marcate prin inscripții, în alte spații sunt așezate statui, sunt străzi și instituții care-i poartă numele.
În Rotonda Scriitorilor din Parcul Cișmigiu se află bustul de marmură al poetului, sculptat de maestrul Ion Jalea, iar la mică distanță se găsește „Izvorul lui Eminescu”. În grădina din fața Ateneului Român se înalță o statuie realizată în bronz de Gheorghe D. Anghel, inspirată din poemul Odă în metru antic. În imediata apropiere a Colegiului Național „Mihai Eminescu” a fost amplasat bustul realizat de Mihai Onofrei, iar statuia poetului din Parcul Herăstrău este opera aceluiași sculptor.
Alte busturi și reprezentări statuare ale poetului național se află în spații publice sau în incinta unor instituții bucureștene. În privința valorii lor artistice, de gustibus non est disputandum, însă valoarea lor primordială este să amintească tuturor de unul dintre simbolurile sufletului românesc atins de aripa geniului. Și, totodată, să inspire și generațiilor tinere dorința de a-i citi opera și de a se înnobila cu frumusețea artistică și iubirea de patrie.
Opera nemuritoare și perenitatea ei în cultura națională
Cultivarea memoriei poetului nostru național este o datorie de conștiință pentru orice român, oriunde s-ar afla. Cu atât mai mult pentru locuitorii Capitalei, unde așteaptă Învierea cea de obște „voievodul limbii române” și unde se mai aud urmele pașilor lui stelari. Nu doar ale omului trecător prin lume, privind spre „panorama deșertăciunilor”, ci ale geniului înveșnicit în scrierile sale, minunată îmbinare între naţional şi universal.
Cărțile eminesciene și studiile despre viața și opera sa se află la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca Națională și în toate așezămintele culturale ale țării, precum și în bibliotecile școlilor și familiilor iubitoare de spiritualitate românească. Pentru că, așa cum încheia George Călinescu volumul său Viața lui Mihai Eminescu: „Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Articol de: Pr. Nicolae Dascălu
Ziarul Lumina
