Studiul „«Temnițe» și «temple» ale Bucovinei. Nicolae Gârșcan” readuce în atenție unul dintre destinele aproape uitate ale rezistenței românești din nordul Basarabiei și, mai larg, drama comunităților românești ajunse sub regimul sovietic. Pornind de la cazul învățătorului Nicolae Gârșcan din Coșuleni/Mămăliga, persecutat pentru apărarea limbii române, pentru refuzul identității „moldovenești” impuse și pentru convingerile sale anticomuniste, textul reconstruiește mecanismele represiunii sovietice, de la arestări și detenție la internări psihiatrice forțate, dar și formele de rezistență prin școală, familie, biserică și memorie. Dincolo de biografia unui singur om, studiul devine o reflecție asupra supraviețuirii identitare a românilor din nordul Bucovinei, Herța și nordul Basarabiei și asupra modului în care memoria celor persecutați poate fi recuperată după decenii de tăcere. Publicat inițial în revista „Glasul Bucovinei”, nr. 1–2/2025, studiul este semnat de Dorin Popescu, diplomat și analist. BucPress îl reproduce integral, păstrând textul și notele autorului.
Despre suferințele colective ale românilor din nordul Bucovinei[1] s-au scris tomuri întregi. Se scriu încă. Privați de Țară, de destin românesc, de limbă[2] și de unitate spirituală cu Biserica Ortodoxă Română, românii din nordul Bucovinei, din Herța și din zona de nord a Moldovei/Basarabiei, care trăiesc compact în Ucraina, în actuala regiune Cernăuți, inhibați în mod sistemic în relaționările lor cu Țara, divizați artificial în români și moldoveni, trăiesc în continuare cruci de suferință și de destin prea puțin cunoscute în România, în pofida unei bibliografii care crește (încet) și a unei multiplicări fără precedent a provocărilor la adresa simplei lor nevoi de a-și menține matricea identitară.
Proiectele imperialiste succesive repetate ale Moscovei care i-au făcut captivi unei istorii sângeroase[3] îi țin captivi și astăzi. Ei sunt totodată victime colaterale ale războaielor Estului, generate periodic de proiecția imperialistă ilimitată a Moscovei.
Am avut privilegiul de neevitat de a cunoaște din interior suferințele acestei comunități în perioada mandatului meu diplomatic de la Cernăuți[4], suferințe despre care am publicat până acum câteva (modeste) articole și studii[5].
Principalele soluții de rezistență ale comunității românești din nordul Bucovinei în toată această perioadă, mai ales în perioada contemporană, au fost, de fapt, soluții de refugiu – școala, familia, comunitatea rurală, asociațiile culturale, biserica.
După primii ani post-comuniști/post-sovietici ai comunității, valorizați exemplar de comunitate prin înființarea de asociații culturale și unități școlare cu predare în limba română, comunitatea nu a mai găsit resursele necesare pentru a(-și) securiza pe termen lung supraviețuirea acestor instituții.
Școala ca instituție de refugiu pentru comunitatea românească a intrat în colaps odată cu intensificarea și consolidarea măsurilor de restricționare a accesului la educație în limba maternă. Fatidicul articol 7 al Legii-cadru privind educația, lege adoptată de Rada de la Kiev în septembrie 2017, a reprezentat un upercut dat educației în limba română în Ucraina[6].
Reintrarea în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română nu a fost posibilă din multiple rațiuni[7], nici măcar după modelul inventat curajos de Patriarhia României în Republica Moldova, prin crearea Mitropoliei Basarabiei[8]. Inițiativa Patriarhiei României de a înființa și susține, în Ucraina, Asociația Religioasă „Biserica Ortodoxă Română din Ucraina”, este sabotată permanent de către autoritățile ucrainene[9]. Evoluțiile recente sunt deosebit de îngrijorătoare[10].
Inițiativa Bisericii Ortodoxe Române de a înființa și susține Asociația Religioasă ”Biserica Ortodoxă Română în Ucraina” aduce o posibilă soluție salvatoare pentru parohiile comunităților românești din Ucraina, în absența căreia opțiunile acestor comunități ar fi rămas limitate: apartenența parohiilor lor la Biserica Ortodoxă Ucraineană (care aspiră la obținerea statutului de biserică autocefală în Ucraina) sau, respectiv, trecerea acestora la Biserica Ortodoxă din Ucraina (Biserică ce a primit deja tomosul de autocefalie din partea Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului)[11].
Chiar și în paradigma ratării reintrării în comuniune a românilor din nordul Bucovinei, Herța și nordul Basarabiei cu Biserica Ortodoxă Română, refugiul în temple al comunității a părut că atenuează șocul restricțiilor succesive privind utilizarea limbii materne/române în spațiul public. În parohiile comunității românești s-au putut oficia astfel slujbele în limba română, iar aceste parohii au funcționat de facto ca temple de rezistență ale limbii române.
În concluzie, în contextul mai larg al sentimentului de captivitate și de temniță pe care îl resimte[12] marea majoritate a reprezentanților comunității românești din nordul Bucovinei[13], românii din nordul Bucovinei, Herța și nordul Basarabiei s-au refugiat în temple.
Când nu au putut, le-au construit. Când nu au mai putut rezista temniței, românii au construit temple. Temple ale rezistenței lor în catedrala suferinței sunt peste tot în Bucovina, peste tot în Herța, peste tot în nordul Basarabiei/Moldovei.
Despre un astfel de templu[14], în cele ce urmează.
Un templu al rezistenței – Nicolae Gârșcan
Nicolae Gârșcan[15] a fost un învățător român modest din Coșuleni/Mămăliga[16]. A trăit coșmarul URSS în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, în primele decenii ale experimentului sovietic. A făcut din rezistența împotriva URSS proiectul său de viață.
S-a revoltat împotriva introducerii alfabetului chirilic în școală, în anii cei mai duri ai sovietizării comunității românești din teritoriile incluse în textele ultimative ale Guvernului URSS din 1940 (așa-numitele Note ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940[17]). A cerut insistent ca în actul său de identitate să îi fie menționată naționalitatea de român, în pofida tristei tradiții locale din fostul raion Noua Suliță[18], care, spre deosebire de tot restul regiunii Cernăuți, în siajul ideologic al comuniștilor moldoveni, impusese deja narațiunea locală a poporului moldovean și a naționalității de moldovean. Nicolae Gârșcan devenea astfel singurul român din Coșuleni; sau printre puținii…
Povestea vieții acestuia a respirat sub semnul paradigmatic al credințelor asumate la limita tragicului.
O poveste demnă de roman și de mari proiecții cinematografice, de box-office mondial, cu ingrediente de dramă cinematografică absolută. Viața acestuia s-a consumat în termenii unei lupte imposibile cu sistemul sovietic, căruia nu îi recunoștea nici legitimitatea, nici supremația. Între bornele ei – cruci și credințe; o viață cu un întreg sistem sovietic de represiune care îl strivește, cu o rezistență probată ilimitat în răscrucile morții, cu largi detenții în estul întunecat al Rusiei, cu procese penale intentate acestuia pentru a-și renega public credințele, cu diagnostice mincinoase de alienare date de satrapii comuniști, cu lungi internări și detenții obligatorii în unități psihiatrice, cu un frate în aparatul de partid și o soră care îl iubește necondiționat și tăcut, împotriva tuturor, cu presiuni și minciuni ale sistemului menite a-i terfeli și denigra numele în comunitate, cu renegări și temnițe, cu procese publice împotriva sistemului, urmăriri și supravegheri ca în marile filme hollywoodiene, corespondențe interzise cu frații români din diaspora, tablouri ale eroilor interziși în firida pereților casei, experimente inumane în pușcăriile iadului, o moarte suspectă cu otrăvire “accidentală” în pădurea natală etc.
Împotriva lui Nicolae Gârșcan, umil dascăl român de țară din Coșuleni/Mămăliga, sistemul bolșevic/sovietic și-a instrumentalizat cele mai odioase mijloace de tortură.
Împotriva sistemului bolșevic/sovietic, rezistând tuturor mijloacelor sale de tortură, presiune, intimidare și șantaj, Nicolae Gârșcan, umil dascăl român de țară din Coșuleni/Mămăliga, a ridicat un templu mai puternic decât morțile trimise zilnic înaintea lui de către torționarii comuniști.
Memoria lui trebuie reabilitată în numele tuturor eroilor români care au crezut necondiționat în România și au acceptat să trăiască și să moară în suferință pentru Ea.
Memoria lui trebuie reabilitată pentru că vorbește explicit despre resursele extraordinare pe care le poate găsi înăuntrul unei ființe umane o credință autentică, asumată cu luciditate și curaj. Cu atât mai mult cu cât această credință se numește România.
Memoria lui trebuie reabilitată în comunitatea locală, acolo unde minciunile sistemului bolșevic/sovietic despre inventatele sale probleme psihiatrice[19] supraviețuiesc încă și astăzi, într-o lume măruntă, măcinată de inabilitatea de a-și descoperi (nu neapărat curajos, ci pur și simplu lucid) adevărurile și trecutul. O mare parte a acestei comunități a asistat tăcut la uciderea lentă a lui Nicolae Gârșcan de către satrapii sistemului, de către sistemul bolșevic/sovietic ca întreg. Unii au participat în mod direct și conștient la linșarea acestuia. Alții au colportat voios odioasa minciună a inventatelor sale boli psihiatrice, de care se „lipeau” obligatoriu toți cei care contestau public regimul sovietic „eliberator”.
Cu o putere dată de credința sa uriașă în România, credință cultivată în familie și prin lecturi, dascălul de țară Nicolae Gârșcan s-a luptat cu tot regimul sovietic, cu mentalitățile și instrumentele lui feroce, cu slugile și oportuniștii săi, cu tortura permanentă, cu tăcerile vinovate ale vecinilor și rudelor, cu renegarea sa dureroasă de către o comunitate captivă ideologic și mental etc.
În 2023, Nicolae Gârșcan a mai învins o dată regimul sovietic, precum și urmașii acestuia de la Moscova, Kiev sau Chișinău: în noiembrie 2023, la presiunea autorităților române, Guvernul Ucrainei a adoptat o decizie privind utilizarea conceptului de limba română în loc de „limba moldovenească” pe tot teritoriul Ucrainei[20], iar în decembrie 2024 executivul de la Kiev a aprobat un proiect de lege prin care propune înlocuirea limbii „moldovenești” cu limba română în lista internațională propusă de Ucraina în Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (lista limbilor protejate pe teritoriul Ucrainei). Cu jumătate de veac înainte de aceste decizii, el, Nicolae Gârșcan, știa; știa că limba „moldovenească” este o invenție: știa că adevărul va triumfa; badea Nicolae s-a bătut cu un sistem întreg, toată viața sa, pentru acest adevăr. Și a învins acest sistem diabolic chiar și din mormânt.
Nicolae Gârșcan a urcat toate treptele iadului fără ca templul său să își stingă vreodată lumina, fără ca pașii săi să alunece de pe trepte.
Astăzi, despre Nicolae Gârșcan se scrie deja din ce în ce mai mult, în România și Ucraina (regiunea Cernăuți), pentru că rudele acestuia nu îl lasă să moară[21]. Cea mai consecventă în recuperarea efigiei sale de erou este Dorina, care locuiește fastuos în viața mea, în chip de soție[22]. Articole anterioare mai ample, de referință, privind destinul tragic al acestuia au fost publicate deja în presa de limbă română din Ucraina – d.e. articolul Român post-mortem, publicația „Arcașul”, Cernăuți, Ucraina, august 2004, autor Dorina Ciobanu (astăzi Popescu)[23]; totodată, în spațiul public din Ucraina se încearcă tot mai multe recuperări și reabilitări ale memoriei acestuia, inclusiv prin efortul de a i se recunoaște statutul de fost deținut politic[24].
Pentru posteritate, în premieră în spațiul editorial din România, inserez aici câteva elemente biografice, rezultate din articolul citat, articol care rămâne și astăzi[25]sursa principală de informare privind destinul eroic al lui Nicolae Gârșcan: „Nicolae Gherșcan (acesta este numele utilizat de autor în articolul menționat, în paralel cu varianta Nicolae Gherșcanu – sublinierea noastră, D.P.) s-a născut în satul Coșuleni, raionul Noua Suliță, la începutul anilor 1940, într-o familie de moșieri. La părinții Ion și Vera, el a fost cel de-al patrulea copil din cei șase…. Pentru prima dată a fost arestat și interogat pe data de 8 februarie 1952. Cauza arestului a fost pregătirea, păstrarea și răspândirea textelor antisovietice în limba română. Mai târziu, fiind învățător la școala din Coșuleni, el asumându-și un mare risc, încearcă să-și învețe elevii Alfabetul Român și Istoria Românilor. Dar nu durează mult și activitatea lui e depistată. În anul 1970 e arestat pentru a doua oară și internat în spitalul regional de psihiatrie… După examinare, a fost îndreptat într-unul din penitenciarele din Dnepropetrovsk… În perioada de aflare în Penitenciarul din Dnepropetrovsk, Nicolae Gherșcan de patru ori a fost adus de către medicii sanitari la un pas de moarte: în ianuarie 1972, când i s-a introdus o doză mare de sulifazin, în aprilie 1973, din cauza supradozei de insulină, în octombrie 1974, în urma combinării tizerținului cu triftavinul și, în iunie 1976, la fel, din pricina unei combinații de medicamente puternice. Din cauza acestor tratamente, mai corect spus experimente, în fiecare lună decedau în medie 8 deținuți. Mulți alții s-au întors. S-a întors și el – feciorul tatei, fecior. Din păcate, tata nu mai era. Pe prispa casei stătea mama… căruntă și friptă… Pe 17 decembrie 1980, după 10 ani de suferințe și lipsire de libertate, în conformitate cu ordinul eliberat de către Judecătorie, Nicolae Gherșcan este eliberat, dar luat la evidență ca o persoană care prezintă un mare pericol pentru societate… Între timp, i-a fost propusă reabilitarea deplină. La el acasă a venit un corespondent special pe propagandă (așa i s-a prezentat acesta) și i-a propus să semneze cererea deja tipărită, în care se vorbea despre faptul că «Eu, Nicolae Gherșcan, recunosc că toată activitatea mea a fost un pas nechibzuit și regret mult că prin aceasta am reușit să provoc un disconfort Marii Puteri», în schimbul căreia va obține reabilitarea deplină și compensație bănească. Răspunsul (n.n. negativ) l-a adus pentru a treia oară după gratii. La începutul anilor ‘90, din cauza inimii bolnave, Nicolae Gherșcan se stinge din viață și este înmormântat la cimitirul din satul natal, alături de bunul lui tată. Visul lui, de a avea un tricolor, nu neapărat mare, nu neapărat nou, nu s-a realizat. Acest român lasă după sine o casă, pe peretele unei odăi – posterul cu chipul lui Michele Placido, eroul principal din filmul italian «Caracatița», pe care-l credea la fel ca el, un luptător pentru adevăr, un geamantan cu volume de poezii proprii, scrisori de la prietenii de luptă, multe-multe cărți și o livadă… care parțial s-a păstrat și până acum”.
Între timp, un tricolor românesc modest se mai odihnește din când în când cu badea Nicolae, la mormântul acestuia din Coșuleni.
Pentru dreapta sa memorie, eu însumi am pregătit, cândva, pentru ediția princeps a Simpozionului de la Dervent „Destine frânte pentru Țară în vatra istorică românească”, organizat (la 7 iulie 2018) de Asociația pe care o conduc, Asociația Casa Mării Negre/Black Sea House, o prezentare mai amplă a vieții tragice a lui Nicolae Gârșcan[26], sub forma unui tablou de erou al românului simplu din teritoriile înstrăinate.
Prin eforturile apropiaților săi, Nicolae Gârșcan trăiește o nouă viață. Reabilitarea sa devine etic obligatorie. Recent, autoritățile locale din satul său natal au acordat numele său chiar străzii în care a locuit. Sunt speranțe ca dosarul său de supraveghere și urmărire de către securitatea sovietică să fie restituit rudelor. Sunt speranțe ca numele său să fie reabilitat public.
Pentru eroi ca Nicolae Gârșcan, care și-a(u) asumat un proiect martiric de viață în numele iubirii sale/lor pentru România, am gândit, împreună cu prietenii mei spirituali pentru care nici o recunoștință nu va fi suficientă, Simpozioanele de la Dervent organizate de Asociația Casa Mării Negre[27].
Pentru eroi ca Ilie Popescu, bunicul meu din cealaltă Românie, rămasă acasă, Ilie Popescu din comuna Tufeni, județul Olt, deținut politic anticomunist, tatăl tatălui meu Marin Popescu, am gândit Simpozioanele de la Dervent.
Nicolae Gârșcan și Ilie Popescu (biografii tragice, eroice și chiar martirice, cu nesfârșite traume similare sau comune) sunt destine frânte pentru Țară.
Pentru eroi ca Nicolae Gârșcan am gândit Simpozioanele de la Dervent. Pentru eroi ca Ilie Popescu am gândit Simpozioanele de la Dervent. În templele lor stă aprinsă lumina credinței în România.
Bucovina are peste tot, pe și sub pământul ei, temple. Mai puternice și mai adevărate decât temnițele ei, la fel de numeroase.
Ținând aprinsă lumina acestor temple, „Glasul Bucovinei” răscumpără suferințele din temnițe ale românilor noștri de dincolo…
NOTE
[1] Sintagmă limitativă formală (și comodă în utilizarea de rutină) care îi include, de facto, și pe românii din actualul raion Herța al regiunii Cernăuți, fostul Ținut Herța (români care încă și-au păstrat prestigiul și specificul de regățeni) și pe cei din localitățile românești din nordul provinciei istorice a Basarabiei/Moldovei, din partea de est a regiunii Cernăuți, aflați între Noua Suliță/Marșenița și frontiera cu Republica Moldova/punctul de trecere Mămăliga-Criva (români basarabeni). În acest sens, prin sintagma românii din nordul Bucovinei (români bucovineni) subînțeleg și includ aici, fără a le mai menționa separat sau complementar, și comunitatea românească din ținutul/raionul Herța (români regățeni), precum și comunitatea românească din zona de nord a Moldovei/Basarabiei, aflată astăzi sub administrație ucraineană, în cadrul regiunii Cernăuți (români basarabeni). În perioada modernă și contemporană, destinele acestora au devenit comune.
[2] Respectiv, de acces la educație în limba maternă/română, conform standardelor europene actuale.
[3] Rusia țaristă, proiectul comunitar sovietic, proiectele geopolitice post-sovietice /neo-sovietice etc.
[4] În perioada aprilie 2007 – februarie 2011 am lucrat în calitate de diplomat al Statului Român la Consulatul General al României de la Cernăuți (consilier diplomatic și gerant interimar).
[5] Bunăoară, studiul Românii din jurul României – centura de castitate și evadarea din cercul geopolitic, publicat (și) în „Glasul Bucovinei”, nr. 3 (99) / 2018, p. 24-31 (studiul dezvoltă o alocuțiune prezentată inițial la Universitatea de Vară pentru românii de pretutindeni de la Izvoru Mureșului, ediția a XVI-a, 1-7 iulie 2018). Articole și studii ale subsemnatului destinate comunității românești din Ucraina au fost publicate în reviste și publicații precum „Glasul Bucovinei” (București-Cernăuți), „Mesager bucovinean” (Cernăuți-București-Rădăuți-Chișinău), „Limba Română” (Chișinău) sau în diferite volume de autor sau colective, precum: Dorin Popescu, Captivi la pontul hibrid, Editura Ideea Europeană, București, 2020; Florin C. Stan, Ștefan Hostiuc, Maria Toacă-Andrieș, Irina-Loredana Stănculescu, Un Consulat Regal la Cernăuți. Consulatul Regal al României la Cernăuți – 130 de ani de la înființare (1892-2022), Editura ProUniversitaria, București, 2022; Andrei Tudor, Stoica Lascu, Marian Zidaru, Istorie, geopolitică şi spiritualitate românească la Marea Neagră, Editura Etnologică, București, 2024 etc.
[6] La 5 septembrie 2017, Rada de la Kiev a adoptat o nouă Lege-cadru a Educației care, conform evaluărilor comunității românești din Ucraina, desființează sistemul de învățământ în limba maternă. Potrivit art. 7 al noii legi-cadru, sistemul de educație din Ucraina se desfășoară exclusiv în limba de stat, așa încât noua lege a educației restricționează masiv învățământul în limbile minorităților, inclusiv cea românească. Legea prevede totodată introducerea treptată a noului sistem al educației și, respectiv, înlocuirea treptată a materiilor care se predau în limba română cu discipline care vor fi predate în limba ucraineană. La 25 septembrie 2017, Petro Poroșenko, președintele Ucrainei, a promulgat legea menționată. Poziția critică a părții române față de adoptarea acestei legi a fost exprimată în mod constant, în dese rânduri, la nivelul Administrației Prezidențiale și al Ministerului Afacerilor Externe. Cu titlu de exemplu, la 7 septembrie 2017, Ministerul român al Afacerilor Externe a transmis că: „Ministerul Afacerilor Externe a luat notă cu îngrijorare de forma adoptată la 5 septembrie 2017 de către Rada Supremă a Ucrainei a noii Legi a Învățământului, în special a articolului 7 al acesteia, care vizează învățământul în limbile minorităților naționale. Ministerul Afacerilor Externe reamintește că, potrivit prevederilor Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, statele se angajează să recunoască dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a învăța în limba sa maternă. Ne exprimăm așteptarea ca drepturile persoanelor aparținând minorității române din Ucraina sa fie prezervate și subliniem preocuparea constantă a autorităților române față de această problematică”. Ulterior, în decembrie 2022, pe fondul adoptării, la Kiev, a Legii nr. 8224 privind minoritățile naționale (comunitățile) din Ucraina, MAE român a apreciat că „legea a fost adoptată în absența unei noi consultări a Comisiei de la Veneția; este regretabil faptul că legea a fost adoptată în absența unei consultări adecvate a reprezentanților comunității române din Ucraina; preocupările părții române din perspectiva dreptului la educație nu sunt satisfăcute”, https://www.mae.ro/node/60649
[7] La 9 aprilie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române transmitea public poziția oficială a Patriarhiei României pe acest subiect: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău, și a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuți. Patriarhia Română nu a acceptat și nu poate accepta niciodată consecințele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”. Această poziționare nu a creat totuși efecte/consecințe. În ianuarie 2023, pe fondul acutizării conflictului canonic/religios între Biserica Ortodoxă a Ucrainei (recunoscută drept canonică de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în 2019) și Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a precizat că BOR „nu poate înființa nicio unitate administrativă (parohie sau eparhie) pe teritoriul aflat sub jurisdicția altei Biserici, nici nu poate prelua preoți și parohii din afara granițelor ei canonice decât la solicitarea concretă, oficială a comunității respective (condiție fundamentală) și doar în cadrul unui dialog oficial, firesc și necesar cu autoritatea bisericească locală și recunoscută canonic”. La 9 februarie 2023, în urma ședinței de lucru a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, BOR a precizat public că „în legătură cu situația parohiilor ortodoxe românești din zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române își menține ferm poziția favorabilă respectării drepturilor și libertăților comunităților românești din toată Ucraina, după cum sunt respectați ucrainenii din toată România”.
[8] Mitropolie la care a aderat, în 2011, și primul lăcaș de cult al comunității românești din Ucraina (însă din regiunea Odesa): la 16 iulie 2011 a avut loc slujba de sfințire a Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfântul Ierarh Nicolae” din satul Hagi Curda (Camâșovca), raionul Ismail, regiunea Odesa.
[9] În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române desfășurată pe 27 martie 2025, Patriarhia Română a luat act de dorința unor comunități ortodoxe românești din Ucraina de a se reîntoarce la Biserica Ortodoxă Română; astfel, Sfântul Sinod al BOR „a luat act cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română” (Hotărârea Sfântului Sinod de la 27 martie 2025). Anterior, în octombrie 2024, Sinodul BOR „a luat act cu regret de faptul că autoritățile ucrainene au amânat nejustificat, pe termen neprecizat, recunoașterea juridică a Asociației religioase «Biserica Ortodoxă Română din Ucraina», deşi aceasta din urmă îndeplineşte toate condiţiile solicitate de legislaţia ucraineană în vigoare, şi a aprobat continuarea demersurilor către autorităţile publice centrale din România şi Ucraina pentru soluţionarea acestei solicitări legitime”.
[10] La finele lunii iunie 2025, în contextul atacului coordonat asupra parohiilor în care se slujește în limba română în regiunea Cernăuți, conducerea BOR a transmis public că „În Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei. Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice. În acest sens, este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română. În România, funcționează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990. Urmare consultărilor cu clericii și mirenii ortodocșii români din Ucraina, majoritatea acestora resping cu fermitate, chiar cu spaimă, o eventuală trecere a lor în jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Ortodocșii români din Ucraina consideră că recunoașterea de către Biserica Ortodoxă Română a acestei Biserici ar duce automat la un asediu mai puternic din partea autorităților ucrainene pentru a-i forța să treacă sub jurisdicția mitropolitului Epifanie. Pe de altă parte, Statul ucrainean nu respectă propriile sale legi, refuzând recunoașterea Asociației Religioase (Administrația) «Biserica Ortodoxă Română» din Ucraina, care îndeplinește toate criteriile legale prevăzute de legislația ucraineană în vigoare. Mai mult, promisiunile autorităților ucrainene de a garanta oficierea slujbelor în limba română par lipsite de credibilitate, mai ales în contextul în care aceleași autorități se laudă cu oficierea primei slujbe în limba ucraineană într-o biserică din Cernăuți preluată abuziv, pe frontispiciul căreia este scris în limba română, cu caractere chirilice: «Unul în trei ipostasuri – Dumnezeu». Această situație ridică serioase semne de întrebare cu privire la sinceritatea și buna credință a demersurilor lor”.
[11] Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului (BOU PK) și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (BOAU), considerate de către cele 15 Biserici autocefale, până în 2019 (momentul acordării Tomosului de autocefalie Bisericii Ortodoxe a Ucrainei), drept „schismatice”. La 5 ianuarie 2019, patriarhul Bartolomeu al Bisericii Ecumenice a semnat Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, iar războiul de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei, declanșat în februarie 2022, a amplificat și mai mult dezbaterea tematică privind utilizarea, de către Kremlin, a Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei ca instrument de promovare a „lumii ruse” în Ucraina și de vasalizare spirituală a Ucrainei. În acest context, s-a reluat în spațiul public dezbaterea privind oportunitatea menținerii comunităților religioase românești din nordul Bucovinei în comuniune cu o Biserică manageriată de către „statul-agresor”, Federația Rusă.
[12] Îl resimțea.
[13] Sentimente pe care le cunosc în mod detaliat din perioada mandatului meu diplomatic de la Cernăuți, 2007-2011, acestea fiindu-mi împărtășite în mod constant, chiar obsesiv, de către membrii comunității, în perioada respectivă; în aceste condiții, am obligația morală de a împărtăși în spațiul public câteva din preocupările și îngrijorările paradigmatice ale acestei comunități trăite în „trânta” ei permanentă pentru supraviețuire identitară.
[14] Un templu mai degrabă al Basarabiei decât unul al Bucovinei – în mod cert, unul al României…
[15] În trista tradiție a ambiguizării și degradării numelor românești prin rusificări succesive și distorsionări deliberate sau accidentale, numele acestuia este ortografiat ca Nicolae Gârșcan, Nicolae Gherșcan și chiar Nicolae Gherșcanu. Fenomenul distorsionării numelor românești este larg răspândit în regiune; în dese rânduri confuziile afectează chiar membrii aceleiași familii. Noi preferăm să utilizăm, aici, numele din documentele de stare civilă ale acestuia, în dauna celui rezultat din documentele de epocă și utilizat și evocat ca atare în articolul de referință din publicația „Arcașul”(2004), cu titlul Român post-mortem, al Dorinei Ciobanu (actualmente Popescu), a se vedea ulterior – Nicolae Gârșcan.
[16] Frumoasă localitate românească din nordul Basarabiei, aflată în estul regiunii Cernăuți, la frontiera actuală dintre Ucraina și Republica Moldova, la punctul de trecere a frontierei Mămăliga (Ucraina) – Criva (Republica Moldova)
[17] Potrivit Notei ultimative a guvernului sovietic din 26 iunie 1940, „Guvernul URSS propune guvernului regal al României: 1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia. 2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată”.
[18] Actualmente raionul Nistru/Dnestr, după reconfigurările administrativ-teritoriale din Ucraina.
[19] În anii mandatului meu diplomatic de la Cernăuți am constatat cu stupoare că practica diagnosticelor din spectrul psihiatric pentru persoanele care nu împărtășesc ideologia Sistemului este în vigoare și astăzi…
[20]Declarație oficială privind utilizarea în Ucraina a termenului de limba română în loc de termenul limba moldovenească, https://mon.gov.ua/en/news/declaratie-oficiala-privind-utilizarea-in-ucraina-termenului-limba-romana-in-locul-termenului-limba-moldoveneasca
[21] Studii/cercetări privind profilul identitar al lui Nicolae Gârșcan a mai publicat, în limba ucraineană, și nepoata sa Reghina Dimitrișâna.
[22] „Mămăliga? Satul unchiului meu Nicolae Gârșcan – deținut politic timp de zece ani pentru convingerile sale pro-românești, care într-o celulă cu peste zeci de ființe incomode Regimului Sovietic a avut curajul să vorbească despre Patriotism și Românitate. Drept dovadă poezia semnată de el Aici români suntem cu toții! Mamă, acesta a fost fratele Tău!”, Dorina Popescu, în articolul Trei, Doamne, și toate trei!, rubrica „Scrisoare acasă”, revista de cultură „OltArt”, nr. 17-18/februarie 2017.
[23] Articolul Român post-mortem, publicația „Arcașul”, Cernăuți, Ucraina, august 2004, pag. 3, autor Dorina Ciobanu (actualmente Popescu)
[24] Notă ulterioară a autorului, iulie 2025: autoritățile locale ale comunității Mămăliga (satul Coșuleni/Mămăliga) au decis acordarea numelui său unei străzi a localității Coșuleni/Mămăliga (chiar strada în care a locuit Nicolae Gârșcan), în semn de apreciere post-mortem a activității sale anti-comuniste și anti-sovietice.
[25] În absența surselor directe, care se lasă așteptate.
[26] „Martiri ai Bucovinei și Basarabiei, între magic și tragic. Nicolae Gherșcan(u) din Coșuleni”.
[27] Au fost organizate până în prezent trei ediții ale acestuia, la Mănăstirea Dervent, județul Constanța, în perioada 2018-2021. Suntem convinși că „Glasul Bucovinei” va da voce puternică unor povești de iubire pentru România și pentru limba română similare celor care pe care le-a trăit (și le-a slujit exemplar), cândva, badea Nicolae de la Coșuleni.
Dorin Popescu
