Eminescu și Bucovina. Alexandrina Cernov, pentru BucPress Cernăuți: „Un popor cu tradiţii istorice şi culturale străvechi nu dispare, chiar dacă condiţiile sunt nefavorabile”

Serbarea de la Putna – continuitatea unui ideal de acum aproape trei ani, din august 2021 a fost un prilej de meditație asupra rolului pe care l-au avut bucovinenii în istoria românilor, a implicării personalităților ei în evoluția istorică, culturală și politică a acestor meleaguri, păstrătoare de tradiții și monumente istorice românești spre care cu pietate ne îndreptăm și astăzi pașii: Cetatea Hotinului, biserica din Toporăuți, ctitorită de Miron Barnovschi, Cernauca Hurmuzăkeștilor, Reședința Mitropoliților Bucovineni – sunt doar câteva dintre locurile sfinte situate astăzi în nordul Bucovinei. Iar printre personalitățile pe care Bucovina le-a dat științei și culturii românilor de pretutindeni noi, nord-bucovinenii, în evidențiem pe Mihai Eminescu, a cărui personalitate fascinată s-a format la Cernăuți în perioada studiilor și cu ocazia mai multor evenimente când poetul a revenit la Cernăuți ori s-a aflat în vizită la sora Aglae, scrie pentru Agenția BucPress din Cernăuți, Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, redactor-șef al revistei „Glasul Bucovinei”.

EMINESCU ȘI BUCOVINA

La Cernăuţi, Eminescu cunoaşte o realitate nouă, încă nebănuită de copilul de 8 ani, o atmosferă cu totul deosebită de cea a Ipoteştilor. Este vorba, în primul rând, de condiţiile în care supravieţuiau românii într-un mediu străin, cosmopolit, cu respectarea unor riguroase legi străine de germanizare, impuse mai ales în şcoală, unde limba obligatorie era cea germană, limbă pe care Eminescu, având o pregătire prealabilă de acasă, o învăţă destul de repede.

Adolescentul Mihai Eminovici vine la Cernăuţi după zece ani de la refugiul participanţilor la revoluţia de la 1848, printre care se afla şi poetul Vasile Alecsandri, şi care, primiţi aici cu ospitalitate de către Hurmuzăkeşti, discutau deja atunci despre Unirea Principatelor Române. Îl are ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, care adusese cu sine suflul Şcolii Ardelene şi ideile patriotice care-i legau pe românii ardeleni şi bucovineni deopotrivă. Adolescentul, care era iniţiat de acasă în istoria românilor, devine conştient de aspiraţiile de libertate ale românilor din Bucovina şi, prin Aron Pumnul, a celor din Ardeal. Nu este întâmplătoare, şi prin urmare lipsită de sens, dorinţa lui de mai târziu de a-şi continua studiile anume la Blaj şi nu în altă parte. „Timpul românesc în care a intrat Eminescu atunci când s-a născut reprezenta o istorie la răscruce, scrie Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Trei provincii locuite de români porniseră încă mai de mult să intre pe o cale centripetă prin instrumentele culturii. (…) Mitropoliţi, cronicari scriseseră pentru toţi românii de pretutindeni cu conştiinţa sigură a unităţii de limbă a unui popor despărţit de vitregiile unei istorii maştere”.

Secolul al XIX-lea, numit secol al naţiunilor, crease, la nivel european, împrejurările favorabile pentru realizarea unităţii şi independenţei popoarelor mici aflate sub stăpâniri străine.

La gimnaziul german din Cernăuți era interzisă organizarea unei biblioteci româneşti şi elevii se foloseau de biblioteca particulară din casa profesorului lor: „Biblioteca era alcătuită, îşi aminteşte Ştefanelli, din diferite cărţi dăruite de Pumnul, de studenţi şi de alţi bărbaţi, prieteni ai tineretului şi ai culturii neamului nostru, cu scopul ca studenţii să cunoască şi literatura românească şi să se îndeletnicească în limba neamului lor, pentru că în liceu toate obiectele se predau în limba germană, iar pentru limba şi literatura românească era rezervată doar o oră pe săptămână, în care trebuia să fie ghemuită pe furiş şi istoria naţională, pentru că programa şcolară nu permitea să se predea studenţilor români istoria neamului lor”. (Teodor V. Ștefanelli, Eminescu în școală la liceu, în: Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor, selecție texte și prefață de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iași, 2005, p. 33).

După moartea lui Aron Pumnul, Eminescu, scrie T. Ștefanelli, „părăsi Bucovina în primăvara anului 1866. N-a știut nimeni din colegi când a plecat și încotro a apucat-o dar în urmă se lăți vestea că se află în Transivania” (Ibidem, p.38). Aflăm tot de la Ștefanelli că în iulie 1869 Eminescu revine la Cernăuți împreună cu trupa teatrală a lui Mihai Pascaly ca sufler. (Ibidem, p.36)

Oare nu în aceste împrejurări se formează Eminescu, luptătorul de mai târziu pentru libertatea românilor din Austro-Ungaria şi a celor din Basarabia, motiv pentru care devinise o personalitate incomodă pentru politicienii de atunci, mai ales în perioada când colabora la ziarul „Timpul”.

Restricţiile, care-l terorizau atunci, determinându-l să fugă din Cernăuţi, iar apoi chiar să părăsească definitiv gimnaziul după moartea lui Aron Pumnul, fără de care se simte dezorientat şi neajutorat, aceste restricţii, prin urmare, nu erau atât disciplinare, care i-ar fi îngrădit doar libertatea cu care se obişnuise în copilărie, ci mai apăsătoare şi mai insuportabile erau nedreptăţile naţionale. La Cernăuţi, poetul a trăit primele experienţe ale viitorului om de acţiune politică, care s-a încadrat ulterior în lupta pentru unitatea românilor din Imperiu.

Mai târziu, la Viena, Eminescu reuşise să consolideze societăţile studenţilor români. Poetul nu a rămas pasiv şi în anul 1875, când la Cernăuţi a fost organizată, cu mare fast, sărbătorirea „de o sută de ani a încorporării Bucovinei în Austria”. Tot atunci se sărbătorea inaugurarea Universităţii germane din Cernăuţi. Teodor Ştefanelli scrie că „lipsa de tact a aranjorilor acestor serbări, caracterul antiromânesc al serbărilor acestora, precum şi tendinţa germanizatoare a universităţii ce se propaga la toate întrunirile germano-evreieşti, jigneşte sentimentele naţionale ale românilor bucovineni şi cu tot patriotismul încercat şi mai presus de toată îndoiala a tuturor păturilor sociale filoromâneşti din ţară, românii hotărâră a nu lua parte la aceste serbări şi a le opune o rezistenţă pasivă. Nobilimea românească era la ţară, iar ceilalţi români ce nu puteau părăsi oraşul nu luau parte la nimica”. (Ștefanelli, Ibidem, p. 48)

Eminescu nu putea să nu reacţioneze la această evidentă sfidare a sentimentului naţional al românilor din Bucovina. El soseşte înaintea serbării la Cernăuţi „aducând cu sine un lădoi de lemn de o greutate foarte mare”, care conţinea o broşură intitulată Răpirea Bucovinei, „scrisă de un anonim pe baza unor documente istorice, scoase în Viena din arhivele statului”. Le trecuse prin graniţa austriacă cu vicleşug: trântise deasupra, scrie Ştefanelli, „o mulţime de cărţi vechi, precum Psaltiri, Ceasloave, Biblii, a mulţime de hârţoage rupte”, ca dedesubt să pună broşura incendiară despre răpirea Bucovinei. Până la începerea festivităţilor, broşura fusese deja răspândită printre români. Eminescu avusese îndrăzneala şi spiritul caracteristic tinereţii să trimită broşura prin poştă „căpeteniilor serbării şi unor persoane marcante oficiale”, care a doua zi comandaseră prin tribunal confiscarea ei. (Idem) Era deja prea târziu. Nu mai rămăsese nici un exemplar. Era perioada când poetul colabora la „Timpul”.

Deci putem afirma că Eminescu îşi formulase idealurile politice şi patriotice la Cernăuţi şi Blaj, iar idealul înnăscut de libertate a prins aici contururi noi.

MIHAI EMINESCU LA VIENA

Ioan Slavici, care l-a cunoscut pe Eminescu la vârsta de 19 ani, la Viena, surprinde în amintirile sale o trăsătură importantă a stilului de viaţă al poetului. El infirmă părerea multora că Eminescu a fost „un fel de „Vântură-Ţară”, precum nu putem fi de acord cu calificativul de „haimana sănătoasă” a lui G. Călinescu. El într-adevăr a cutreierat „de-a lungul şi de-a latul ţările româneşti”, însă rătăcirile lui nu erau întâmplătoare. Îndemnul de a cutreiera toate provinciile româneşti venea din interior, din dorinţa de a cunoaşte prin proprie experienţă realităţile. Era acel fior al cunoaşterii care se manifestase încă din copilărie, la Ipoteşti. Acum avea însă alte motive. Eminescu venise la Viena, în capitala Imperiului, cunoscând foarte bine viaţa românilor din Austro-Ungaria şi din Principate, cunoştea bine istoria românilor şi avea o imagine clară despre situaţia lor social-politică. Slavici scria: „…la 1869, când a venit la Viena, Eminescu, deși nu împlinise vârsta de 20 de ani, era un om nu numai cu multă știință de carte, ci și totodată și sufletește matur” (Ioan Slavici, Eminescu la Viena, Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor, p. 75). „El era moldovean, scrie I. Slavici, își petrecuse cele mai frumoase zile ale copilăriei în Bucovina, cutreierase în timpul tinerețelor Muntenia, Ardealul, Banatul și Țara Ungurească, se simțea deci pretutindeni printe români ca la el acasă; și n-a fost printre contempornii lui nici unul care să se fi pătruns deopotrivă cu el de ideea națională română”. (Ibidem, p. 82)

În tot acest timp Eminescu citea: „chiar atunci tânăr de nouăsprezece ani, continuă I. Slavici, ştia mai multă carte decât noi ceilalţi băieţi cuminţi, care ne căutaserăm de treabă şi ne trecuserăm în toată regula examenele. El nu pierduse timpul petrecut în cutreierări, şi noi ceilalţi eram cuprinşi de uimire când ne dădeam seama cât de multe şi cât de mult a putut el să înveţe în afară de şcoală… Nu erau lipsite de rost cutreierările lui”. (Ibidem)

În biografiile poetului se subliniază deseori că Eminescu nu avusese studii sistematice, nu a frecventat regulat şcolile la care se înscrisese, nu-şi dăduse examenele, iar mai târziu, la Viena şi Berlin, „era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur” şi devenise un bun îndrumător al studenţilor români de aici. Întâlnise mai mulţi colegi veniţi de la Cernăuţi şi din alte provincii româneşti pentru studii. Se împrieteniseră, iar Eminescu depusese multe eforturi pentru a-i uni într-o singură societate a românilor din Viena.

El nu avea studii sistematice doar în sensul că nu frecventase regulat nici o şcoală, nu-şi susţinuse examenele, nu le absolvise. Sistemul şi-l construise însă singur, încă din copilărie, după o intuiţie numai de el cunoscută. Împrietenindu-se cu el la Viena, Slavici afirma că Eminescu era un om care „trăia mai mult cu sufletul”, „un om care trăieşte mai mult pentru alţii”.

Sunt preţioase amintirile lui Teodor Ştefanelli, care fiind coleg de clasă şi prieten de joacă cu adolescentul Eminovici la Cernăuţi, apoi la Viena, a surprins mai multe momente referitoare la comportamentul şi lecturile poetului, relaţiile lui cu colegii de clasă etc. Era un copil neastâmpărat. „Cât timp a urmat liceul era vorbăreţ şi vioi… avea un veşnic surâs pe buze… Acest zâmbet prielnic i-a câştigat inima colegilor săi… …Cunoştea mai bine decât toţi istoria naţională, pentru că avea „o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi, toţi ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla”. Era un copil bun la inimă şi comunicativ.

La Cernăuţi studiile păreau a fi nesistematice doar la prima vedere. Cercetând atent amintirile lui Ştefanelli despre lecturile lui Eminescu, majoritatea în afara programei şcolare, constatăm o organizare bine gândită a acestora şi deja se conturează destul de clar interesele pentru preocupările de bază de mai târziu ale poetului şi istoriculul.

Sunt multe mărturii ale colegilor şi contemporanilor lui Eminescu care apreciau că studiile poetului erau sistematice, mai ales, în domeniile care-l interesau. Ne vom opri însă aici, la perioada când Eminescu, după moartea profesorului Aron Pumnul părăseşte Cernăuţiul, având un bagaj inestimabil de cunoştinţe, era o personalitate deja formată ca poet, istoric și filozof, om de acţiune politică, patriot şi convins luptător pentru unitatea culturală a românilor de pretutindeni. Dovadă – alegerea itinerariului care i-a permis să cunoască viaţa românilor din toate teritoriile aparţinând pe atunci Austro-Ungariei.

Începea pelerinajul poetului prin teritoriile locuite de români. El cunoștea bine mai ales Bucovina. Nicolae Iorga scria: „Eminescu a cunoscut Bucovina când era reprezentată altfel decât prin preoți oficializați și prin învățători învrăjbiți de politica de mai târziu. El a cunoscut o altă Bucovină: a cunoscut pe țăranii aceia pe cari înainte de Unire i-am cunoscut și eu. Îmi aduc aminte de o veghe de Paști la mănăstirea Putna, când preotul la miezul nopții a apărut în mijlocul bisericii cu lumina și tot lăcașul sfânt era plin de țeranii aceștia înalți cu plete lungi pe umeri, încinși cu chimire peste cojoacele noi, care stăteau răzimați în strane cum s-ar fi răzimat pe vremuri boierii țerii, într-o liniște care avea ceva din majestatea timpurilor eroice; ei așteptau cu pietate vitează să iasă lumina din altar, și parcă sufletul lui Ștefan însuși s-ar fi înălțat pe supt lespezi ca să arăte drumurile viitorului fiilor Bucovinei, strânși în jurul mormântului său” (N. Iorga, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1981, p.136-137)

Citându-l în continuare pe Iorga, recapitulăm locurile prin care a trecut poetul: „Eminescu a cunoscut înainte de toate această lume. Dar el a cunoscut admirabil și tot Ardealul, în special Ardealul Blajului de odinioară, Ardealul acela în care cea mai mare ambiție era să ajungă preot în satul lui, cel mult un avocat care să poată rosti un cuvânt pentru nația lui”. (Ibidem, p.137)

Așa s-a format personalitatea poetului care a fost preocupat de soarta românilor rămași să viețuiască în imperii străine – îndeosebi Imperiul Rus și cel Austriac – a căror soartă a fost analizată în publicistica sa prin care s-a afirmat nu doar ca patriot al națiunii sale, dar și ca istoric.

La Viena, unde vine pentru a-și aprofunda studiile, Mihai Eminescu îi întâlnește pe colegii cernăuțeni, dar și pe alți tineri români proveniți aproape din toate teritoriile românești: „Viena de odinioară, scria Nicolae Iorga, putea reprezenta poporul românesc de pretutindeni. Erau atâțea români acolo, încât capitala aceasta a Austriei putea semăna în parte și cu un oraș românesc” (N. Iorga, Ibidem, p.137).

La Viena începea o nouă etapă a formării poetului ca personalitate de acțiune politică, afirmâdu-se prin străduința lui de a-i uni pe studenții români de pretutindeni. Să ne amintim doar de Serbarea de la Putna și de primul Congres al studenților români din 1871

ÎPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor a selectat fragmente din publicistica lui Mihai Eminescu pe care le-a publicat în două broşuri în 2005 şi 2006): Fragmente din publicistica  lui Mihai Eminescu (2005) şi Mihai Eminescu – cuvinte de suflet (2006). Preocupat de soarta tinerilor, înstrăinarea lor crescândă „faţă de principiile şi învăţăturile moralei creştine” sfinţia sa scria în Cuvântul introductiv: „…tinerii noştri, ieşiţi de pe băncile şcolilor şi universităţilor, intră, vrând nevrând, în vâltoarea problemelor societăţii din care fac parte, mai ales în vâltoarea frământărilor politice chiar ca spectator şi, nu neapărat, ca participanţi activi. În această vâltoare se întreabă fireşte pe ce cale să apuce, cum să privească sau să judece cele din jurul lor fără a-şi tulbura pacea sufletească sau a-şi rata o carieră, un drum, o activitate folositoare atât pentru ei înşişi cât şi pentru poporul din care fac parte…” Căutând răspunsul la aceste probleme în publicistica lui Mihai Eminescu, ÎPS Pimen menţionează că fragmentele selectate „ne pot ajuta să gândim şi să lucrăm pentru binele nostru personal şi al poporului nostru, ai cărui fii suntem prin naştere şi trebuie să rămânem prin fapte”.

MIHAI EMINESCU, DESPRE LIMBA ROMÂNĂ

Soarta limbii române este în permanentă atenţie a poetului în perioada când lucrează la ziarul  „Timpul”: „Limba noastră – placă-ne-o a crede are un trai lung și de aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă”. … „El, poporul românesc, căruia nu-i dăm  nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională” („Timpul” și problema țărănească). Istoricul Nicolare Iorga, într-un articol dedicat literaturii române susţine aceste adevăruri despre limba română: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generaţii… Deci, scrie în contimuare istoricul, a vorbi de formarea naţiunii române, de crearea spiritului românesc ca una din condiţiunile întrebuinţării limbii româneşti, este de a sacrifica în zadar unor zei care au murit…”.

***

Este oare o enigmă faptul, că timp de peste două secole de înstrăinare, în nordul Bucovinei se mai vorbeşte româneşte? Fenomenul bucovinean, ca problemă de supravieţuire a limbii, a spiritualităţii şi identităţii româneşti, a continuităţii unor tradiţii culturale naţionale, merită să fie studiat (nu doar monitorizat, conform unor modele politice). Un popor de cultură, cu tradiţii istorice şi culturale străvechi nu dispare, chiar dacă condiţiile sunt nefavorabile şi continuă să se înrăutăţească. Folosirea limbii române este o problemă de mentalitate a unui popor care îşi conservă valorile.

Un astfel de popor (sau reprezentanţii acestuia) nu poate fi „sacrificat”, după cum consideră astăzi unii istorici şi politicieni în numele unor idealuri false, ci susţinut concret în voinţa sa de a-şi păstra limba, tradiţiile şi idealurile naţionale, cu alte cuvinte, de a-şi păstra limba şi identitatea naţională, chiar dacă numărul lor a scăzut spectaculos în ultimele secole. Tinerii noştri, care au moştenit o limbă, „ca un fagure de miere”, au o „datorie sfântă” păstrarea limbii române ca factor identitar.

Lupta pentru limba română a intelectualităţii româneşti din Ucraina continuă și astăzi.

Informat de Ioan Drogli, în perioada când era inspector districtual la Suceava şi Câmpulung, Eminescu în articolul Liceul din Suceava, publicat în „Curierul de Iaşi” (IX, nr. 56, din 21 mai 1876, p.2-3) îşi exprimă revolta că din banii ţăranilor români sunt plătiţi profesori străini care predau într-o limbă străină, subliniind că locuitorii Sucevei şi din împrejurimi sunt în majoritate români. Tot în „Curierul de Iaşi” (IX, nr. 107, din 29 septembrie 1876, p. 3), referindu-se la Universitatea din Cernăuţi, Facultatea de Teologie, susţinută de Fondul Religionar, el scrie despre predarea limbii române, pledează pentru dreptul de a ţine cursurile în limba maternă, pronunţându-se împotriva „tendinţei germanizatoare” a autorităţilor austriece. Cu durere în suflet el scrie despre „dureroasa ucidere a lui Ghica Voievod”. Poetul acuză Imperiul Habsburgic de răpirea Bucovinei, pe care o defineşte ca fiind „partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre”; „răpire fără de samăn”; fără de lege nemaipomenită, uneltire mişelească, afacere dintr-o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ…”, „o vecinică pată pentru o împărăţia vecină, de-a pururi o durere pentru noi”. În Bucovina, continuă Eminescu „…doarme Dragoş, înblânzitorul de zimbrii” (La anul 1775…, „Curierul de Iaşi”, X, nr.106, 30 septembrie, p. 3),

La Cernăuți Eminescu îl cunoscuse pe profesorul cernăuţean Ioan Drogli, cu care se căsătorise sora Aglae pe 1 ianuarie 1871⁷. În vara aceluiaşi an, Mihai Eminescu, se afla la Cernăuţi de unde, împreună cu Pamfil Dan, au dirijat lucrările pregătitoare pentru Serbarea de la Putna, prilej cu care şi-a vizitat sora Aglae, căsătorită de curând, în dorinţa de a afla unde locuieşte.