Istoria culturii, civilizația umană, dezvoltată pe parcursul a mai bine de două milenii, ne demonstrează cu lux de amănunte că pentru realizarea cu succes a unui lucru trebuie să avem câteva calități esențiale, printre care un loc important îl ocupă cunoașterea de sine. Adică, omul poate realiza ceva cu adevărat valoros și necesar semenilor, umanității, numai dacă își cunoaște pe deplin capacitățile fizice și morale, dacă este capabil să mediteze analitic asupra esenței sale, ca făptură creată de Dumnezeu.
Pentru a se descoperi pe sine, omul trebuie să se adâncească în lumea sa interioară, să se privească nu numai din exterior, ca în oglindă, ci și din interior, din adâncul sufletului. Trebuie să se întoarcă în străfundurile sale, să dea la o parte învelișurile irealității prezentului care ascund conștiința propriei identități și valori.
În esență, înseamnă o cunoaștere a sufletului, a locului și a momentului în care trăim, a valorilor care ne definesc, iluminarea fiind, din aceste considerente, suprema înțelepciune. Or, se știe că înțelepciunea vine din reuniunea trecutului cu prezentul și viitorul. Atunci când reușim să accesăm sentimentele trăite în „trecutul vieții noastre în Paradis”, putem să ne mândrim că am devenit oameni luminați, care văd binele acolo unde există ură și greșeală. Fiindcă, după cum spun cărțile sfinte: „Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei, cap. VI/22) și: „Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca, 11:34–35).
La origine, omul era un spirit pur, creat după chipul lui Dumnezeu; el trăia în sânul Divinității, dar pe măsură ce a început coborârea în materie, toate trăirile sale de pace, frumusețe și lumină s-au închis treptat în el și astfel a uitat totul. Totuși, această experiență a rămas înscrisă în acea regiune pe care experții o numesc supraconștiință.
Pentru ca aceasta să poată fi accesată, pentru a scoate la suprafață acea lume sublimă, omul trebuie să se cunoască pe sine însuși. Numai îndeplinind această condiție, el poate să-și lumineze calea, să devină la rândul său lumină călăuzitoare pentru cei care s-au rătăcit.
Din acest punct de vedere, Mihai Eminescu, marele nostru poet național, a fost unul dintre oamenii luminați, care au reușit să-și înțeleagă menirea pe pământ, luminând mințile semenilor prin poezie, încântând sufletele prin versuri și rime, și a făcut inteligibile trecutul, dar și viitorul. A reușit să separe adevărul de minciună, să promoveze educația ca potecă spre iluminare, să ne facă să înțelegem cum „cunoașterea de sine” este imposibilă fără o cultură solidă, fără recunoașterea valorilor identitare și acceptarea originilor care ne definesc ca oameni.
S-au spus și se vorbesc multe și nevrute despre „Luceafărul” neamului românesc, dar de puține ori s-a vorbit despre iubirea pe care acesta a împărtășit-o, în sensul deschiderii spre cunoaștere, față de istoria, tradițiile și teritoriul românesc.
În operele sale, Eminescu a plâns dramele poporului român, pierderea Bucovinei fiind una din rănile adânci resimțite de acesta; însă nici pentru o clipă nu s-a abătut de la țelul de a înfăptui cu dragoste, de a se jertfi de bunăvoie pentru propășirea unei comunități de frați români, de oriunde s-ar afla.
Cugetările sale pe acest subiect, susținute de date istorice de netăgăduit, ne îndeamnă spre păstrarea simțirii românești și absolvă pe oricine de vina de a fi renunțat la credința românească de unitate.
Cu responsabilitatea conferită de o bună înțelegere a timpurilor, Eminescu susținea că „Suntem un popor care am stat aici între turci și ruși, mereu am fost zguduiți și mereu suntem apucați de puternicul curent (…). Am fost mereu un zid de despărțire între Apus și Răsărit, devenind ținta marilor puteri”.
Eminescu este cu atât mai important și mai actual pentru noi toți, cu cât prezentul este caracterizat de o criză a reperelor. Astfel, „cunoașterea de sine”, care transpare din scrierile eminesciene ca o necesitate, drept cale sigură spre izbăvire și iluminare, este imposibilă fără o cultură solidă asupra a tot ceea ce înseamnă originile noastre ca oameni.
Cum să te cunoști pe tine, când nu cunoști istoria și cultura neamului din care provii, greutățile îndurate de predecesorii tăi, realizările înaintașilor — cel puțin ale celor mai de seamă dintre ei? Și trebuie să înțelegem că, dacă vorbim de cultura unui om, avem în vedere ceva mai mult decât educația oferită de sistemul de învățământ, spunându-se pe bună dreptate: „Cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat ce am învățat la școală”.
Totodată, cultura, ca și educația de altfel, nu pot exista fără credință, aceasta fiind cea care definitivează personalitatea omului. Credința are meritul de a se fi păstrat cel mai aproape de originile sale din vechime, de obiceiurile, riturile și datinile de la începuturi, și a rămas aceeași pentru toți românii ortodocși, indiferent de locul unde se manifestă, pe valea Prutului, a Mureșului sau a Oltului.
Rezumând, putem afirma că educația, cultura și credința sunt elementele care contribuie esențial la fundamentarea personalității umane, iar dacă vorbim despre ceea ce înseamnă a fi un bun român, atunci trebuie să înțelegem că este esențial accesul la educație în limba maternă, la cultura națională, din care Eminescu este parte integrantă, respectiv la spiritualitatea de rit ortodox.
Pr. Dr. Radu ILAȘ
BucPress
