Cuvântul preoțesc. Iertarea

Nu te răzbuna, ci iartă-l pe aproapele pentru ocările lui, pentru că şi tu ai nevoie de iertare de la Dumnezeu (Fericitul Augustin)

În cărţile sfinte găsim numeroase  sfaturi care se referă la iertarea păcatelor  pe care le săvârşim  în viaţa de toate zilele precum şi la iertarea păcatelor săvârşite de prietenii sau cunoscuţii noştri. Oamenii de cultură, la rândul lor,  au dat sute şi mii de sfaturi şi definiţii atunci când s-au referit la acest proces de curăţire a conştiinţei , punând accentul pe mântuirea sufletului nostru şi pregătirea pentru Judecata de apoi.

Viaţa omului se află  într-o continuă căutare a adevărului  şi atunci când sufletul lui este încărcat de bucuria  realizării unei fapte bune sentimentul de care este cuprins  poate fi citit chiar  pe faţa şi în privirile lui.  Dar trebuie să ştim că această bucurie nu poate fi vizibilă dacă nu se hrănește cu iubirea necondiționată care, prin natura sa, este iertătoare. Ca urmare, lumea începe să fie  văzută ca având toate calitățile pentru a fi iubitoare şi în aceste condiţii o persoană care, să zicem,   merge pe stradă  se simte binedispusă şi vrea să-şi împărtăşească sentimentele. Ea vede iubirea sub realitățile aparente ale vieții și ține la un loc, îmbrățişează întreaga omenire deschizându-şi inima atât pentru bucuriile altora, cât şi pentru tristeţea sau durerea lor.

Cuvântul „iertare” înseamnă o curăţare a sufletului, o ştergere a unei vine şi nu este obţinută doar pentru faptul că cel care cere să fie iertat ar merita acest lucru. Biblia  remarcă, referindu-se la iertare, că  fiecare suflet viu are nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu deoarece fiecare dintre  noi a păcătuit într-un fel sau altul. Iar singura pedeapsă pentru păcatele noastre este moartea.

Bucurându-se de iertarea care este o alinare a sufletului, o  înlăturare a stresului, cel care cere iertarea tinde spre o viaţă armonioasă, fiind o persoană iubitoare de oameni şi sinceră în relaţiile cu cei  din preajmă. Iertarea deschide calea spre trezirea cugetului şi permite deşteptarea sentimentelor umane în inimile şi cugetele altora, fapt ce  permite  acutizarea unor asemenea sentimente şi în sufletul nostru. Aici  trebuie să ştim că sentimentele de compasiune pentru totul ce înseamnă viaţă se nasc anume din pacea şi seninătatea ce domnesc în sufletul nostru. Iar pacea şi lumina din suflet apar, fără să ştim, din dorinţa noastră de a renunţa la anumite păcate  şi greşeli comise dintr-un avânt egoist cum ar fi judecata altora, tendinţa de a critica pe alţii. Aceste sentimente sunt înlocuite de bunăvoinţa de a renunţa la gândul de a-i critica pe alţii, încheind un fel de armistiţiu pe un timp mai îndelungat. De vreme ce  mecanismul este inconştient, persoana în cauză ar putea să nu observe că atunci când mintea este agresivă şi emite judecăţi critice la adresa  altora, ea este critică şi la adresa propriei persoane.

Dacă, analizându-şi  propria viață, un om îi va ierta pe toți, se va căi,  eliminându-şi din inimă şi cuget  agresivitatea, învățând  să păstreze iubirea în orice situație, atunci vor începe să aibă loc schimbări  reale. Şi  trebuie să începi cu schimbarea de sine, cu

 schimbarea părerilor tale asupra trecutului, asupra prezentului și a viitorului, cu schimbarea atitudinii față de orice situație și față de oameni, inclusiv cu schimbarea atitudinii față de sine și față de lumea din jur.

Pentru ca omul să fie sănătos el trebuie să ducă o viaţă bazată pe o relaţie armonioasă cu natura şi cu oamenii , trebuie să simtă prezența Bunului Dumnezeu. Or,  în inima și în mintea sa Dumnezeu este iubire. Dacă din anumite motive  ne dezicem  de iubire, ne dezicem astfel de Creator, iar aceasta duce la probleme grave. În Cartea Sfântă, de  pildă, se vorbește despre faptul că boala este rezultatul păcatului, iar temelia păcatului este orgoliul. Aceasta însemnă că, pentru a învinge boala, trebuie sa învingem orgoliul.

„Păcat” înseamnă greșeală. Atunci când un om a făcut o greșeală, el nu aspiră către Dumnezeu ci către propriul Ego, către propriile instincte, propriile dorințe, către fericirea trupească. În momentul în care banii, mâncarea sunt pe primul loc,omul  renunță la iubire, la moralitate, la propriul suflet în folosul trupului său și la bunăstarea  sa. Aceste lucruri înseamnă boală.

Aptitudinea de a ierta şi a asigura  o armonie în relaţiile cu semenii  este o calitate onorabilă a sufletului  şi întotdeauna vine din adâncul inimii, din bunătatea  şi sentimentul de dragoste ce generează  lumină şi căldură. Şi ca urmare a acestor lucruri se creează o atitudine generală despre modul în care ne autocunoaştem  şi pătrundem mai adânc în sufletul nostru. Iar graţie puterii sufleteşti de a analiza faptele pe care le-am comis putem aprecia şi  starea noastră generală.  Şi din măreția noastră privim omenescul din noi cu ochi iertători, începând  să ne iertăm atât pe noi înșine precum și pe alții, pentru toate lucrurile ce au avut anumite limitări sau renegări ale adevărului. Dorința de a ierta ne poate avansa către bunăvoința de a înțelege inocența din toate lucrurile, ceea ce coincide cu bunăvoința de a ierta.

A ierta și a-ti cere iertare este un lucru curat, pur, care  duce la vindecare și restabilește relații ce devin mai strânse și mai trainice. Iar singura formulă care aduce oamenii împreună, si anume “ de șaptezeci de ori câte șapte ‘’, ceea ce este sinonim cu eterna iertare ce ne-a dăruit-o Dumnezeu sau cu iertarea absolută, completă, întăreşte în sufletele noastre credinţa şi dorinţa de a sluji Puterii Divine cu şi mai multă râvnă.

 Dar trebuie să ştim că este total greșit să mergem pe ideea “Cere-ti iertare ca să arăți că ești mai bun”. În faţa lui Dumnezeu acest fel de a cere iertare este egal cu zero. Dacă în urma iertării nu se vede și nu se simte nimic, atunci nu a fost iertare.

Sf. Evanghelist Luca  spune că ‘’ Zaheu a zis lui Iisus: Iată Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor, și dacă  am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit ‘’. Noi între noi ne putem păcăli cu vorbe, cu aparențe, cu falsuri, dar înaintea lui Dumnezeu suntem ca o carte deschisă, pentru că el cunoaște inima omului în ascunzișul ei.

Sf. Evanghelist  Ioan  subliniază că  “ Dacă zice cineva: eu iubesc pe Dumnezeu, și urăște pe fratele său , este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut…”.

Dacă  urăşti pe cineva, gestul tău este în egală măsură cu neiertarea, cu nemulțumirea, căutând mereu învrăjbire între oameni şi situându-te  tot timpul  deasupra tuturor prin realizări  închipuite.

Dacă Dumnezeu ne-a făcut buni în vreun lucru, ne-a făcut ca să slujim altora, să nu fim deasupra lor. A sluji înseamnă a te coborî mai jos decât ceilalți. Dacă prin slujire nu reușim să ne coborâm mai jos decât ceilalți, atunci am devenit V.P I.-uri, și acestea nu au nimic a face cu Dumnezeu.

Problema  iertării este foarte profundă, prin formula lăsată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care zice ‘’de șaptezeci de ori câte șapte’’ pentru a dobândi viață veșnică. El nu doar a lăsat această formulă iar apoi a plecat, ci a trăit-o pentru noi pe Dealul Căpățânii. Omul iertat prin jertfa lui Iisus Hristos (1 Ioan 1: 8-9) intră în comuniune cu Dumnezeu. El umblă în lumină și ascultare de poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 2.6).

Dacă am avea o iertare limitată, am intra în conflict cu Bunul Dumnezeu, care ne-a învățat să ne rugăm : ‘’Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noştri ‘’ (Matei 6.12.) Tot la acest evanghelist găsim  explicaţii şi privind legătura  dintre iertarea primită de la Dumnezeu și iertarea pe care trebuie să o acordăm celor ce ne greșesc. (Matei 6,12, 14,15). Dacă aplicăm lucrul acesta la viața de toate zilele dovedim că am înțeles cu adevărat iertarea lui Dumnezeu.

În adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, s-a întrupat și și-a dat Sângele Său pentru iertarea fărădelegilor și a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a așezat și Sfintele Taine. Dar grăind despre păcatele noastre și poruncind să ne cerem iertare, Măntuitorul arată că iertarea noastră depinde de iertarea de către noi a păcatelor  făcute de alţii împotriva noastră. ‘’Iar de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre’’.(Matei VI14,15).

Totuși, dacă din slăbiciunea firii nu am izbutit să biruim ura, nu trebuie să încetăm a rosti rugăciunea  ‘’Tatăl Nostru’’. Că dacă o facem din inimă și lăsăm gândurile să plece, Dumnezeu, până la urmă  se va îndura și ne va da putere să biruim slăbiciunea firii și să alungăm ura din inima și din mintea noastră  înlocuind-o cu Iubirea Necondiționată. Dar, pentru a fi mai expliciţi,  vom  aduce un exemplu simplu: dacă un om este necumpătat în ceea ce privește mâncarea apoi dorințele și neiertarea păcatelor vor duce treptat la  faptul că pe el îl vor cuprinde  lăcomia față de bani, gelozia, zgârcenia, regretul și judecata. Cu cât un om este mai atașat de valorile materiale, cu atât mai mult degradează caracterul  lui, el devenind, în mod subconștient mai agresiv, cu atât mai repede  se poate îmbolnăvi.

Deci, piesele de rezistență ale liniștii sufletești sunt pacea şi iertarea. Ca să putem beneficia de liniște sufletească trebuie să oferim și să acceptăm iertarea. Dacă a gresi este omenește, atunci a ierta este o obligație față de Hristosul cel Viu și prin această iertare sufletul nostru se va elibera de supărare, tristețe sau de resentimentul care ne macină  și ne împiedică să privim lumina.

Pr.dr. Radu ILAȘ