Eminescu la Viena. „Purta dragostea pentru dulcea Bucovină, unde petrecuse cea mai mare parte a fragedei sale copilării”

Cercetând în continuare mărturii despre Mihai Eminescu din diferite perioade ale vieții, voi publica în Agenția BucPress din Cernăuți fragmente din amintirile colegilor Tedor Ştefanelli şi Ioan Slavici din perioada vieneză. Acestea vor fi incluse și în seria „Caietelor literare” consacrate poetului.

„Ieșit din «adâncul firii româneşti», prizonier al unei limbi pe care a desăvârşit-o, Eminescu a fost vârful de lance al unei bătălii canonice, provocată şi câştigată de junimişti. Iar profeţia maioresciană suna răspicat: la Eminescu se va raporta «toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” (Adrian Dinu Rachieru)

Spre marea bucurie şi surprindere a colegilor săi din Cernăuţi, Eminescu vine pe neaşteptate la Viena în toamna anului 1869. Teodor Ştefanelli scria: „Toţi îl primirăm cu mare dragoste şi vechea prietenie era iarăşi închegată, astfel ca şi când niciodată nu am fost despărţiţi timp atât de îndelungat. Şi ne părea cu totul firească sosirea lui Eminescu la Viena, pentru că coincidea cu sosirea noastră, astfel că dacă el ar fi urmat studiile liceale, trebuia numaidecât să se înscrie la Universitate odată cu noi, precum a şi făcut-o”.

Eminescu era înscris la Facultatea de Filozofie numai ca auzitor extraordinar şi nu susţinea examene, i se testa numai în index lectionum la sfârşitul fiecărui semestru. Era un avantaj pentru el căci avea deplina libertate de a-şi alege obiectele ce dorea să le asculte şi îi conveneau mai mult, care-i plăceau.

În acea perioadă nu exista la Cernăuţi o universitate şi mulţi tineri din Bucovina, care doreau să urmeze studiile, veneau la Viena. Erau şi mulţi tineri veniţi din România, Transilvania, Ungaria, Banat şi Macedonia, astfel că se afla aici o mare colonie de studenţi români. Mihai Eminescu a reînnoit prieteniile din Cernăuţi şi a legat prietenii noi. Bucovinenii îşi aleseseră locuinţele în al treilea cartier din Viena, Eminescu locuia în apropierea lor.

Amintirile lui Teodor Ştefanelli care, fiind coleg de gimnaziu şi prieten de joacă cu adolescentul Eminovici la Cernăuţi, apoi studiind amândoi la Viena, a surprins mai multe momente referitoare la comportamentul şi lecturile poetului, relaţiile lui cu colegii. Amintirile lui Ştefanelli sunt punctuale. Lui îi aparţine şi portretul fizic al lui Mihai, sosit la Viena pentru studii, un portret de care astăzi ne amintim mai puţin: „Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine şi era pe deplin sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii negrii, nu mari, dar pururi vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare, spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor) ziceau colegii lui germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Când a venit la Viena avea mustaţa rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaştem îndată, căci avea astfel înfăţişarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuţi, dar în Viena a lăsat să-i crească mustaţa, avea însă obiceiul să şi-o muşte”. Ştefanelii ne descrie în continuare obiceiurile lui Eminescu: felul de a se îmbrăca, traiul lui, care era destul de simplu, „Eminescu, scria Ştefanelli, nu era aşa de practic ca noi, nu avea grija zilei de mâine”.

Fiind înscris la universitatea vieneză ca student extraordinar, el avea dreptul să frecventeze disciplinele care şi le dorea. Îşi alegea profesorii şi obiectele care-i conveneau, îndeosebi cursurile de filozofie, filozofia dreptului, economia politică, ştiinţa financiară, dreptul internaţional, ştiinţele administrative. Frecventa şi cursul de medicină legală. Mai departe a urmat cursurile universitare la Berlin. Ştefanelli menţionează că printre „mijloacele de cultură pe care le-a întrebuinţat el, trebuie neapărat să numărăm muzeele, ce le posedă în număr atât de mare capitala Austriei, apoi renumitele galerii de pictură şi diferitele expoziţii de artă. Eminescu le cerceta pe toate cu catalogul explicativ în mână…”. Frecventa şi Tetrul Curţii de la Viena.

Tot în acelaşi an soseşte la Viena şi Slavici cu care Eminescu se împrieteneşte. Poetul avea doar 20 de ani, dar „avusese până atunci o viaţă zbuciumată, scrie Slavici, umblase ani de zile de-a rândul răzleţ ca un copil pierdut, se zbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş şi ca sufleur la trupe călătoare în fel de fel de mizerii, cunoştea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieţii omeneşti şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu-şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult şi nu numai îşi făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui”. Ion Slavici îşi aminteşte în continuare despre influenţa ce o avusese asupa sa Eminescu. Fusese surprins mai ales de cunoştinţele de istorie şi cele despre viaţa românilor de pretutindeni.

În anii care au urmat, la Viena, Berlin, Iaşi şi Bucureşti, Eminescu şi-a păstrat consecvent convingerile sale. Putem vorbi doar de schimbările care au avut loc în stilul de viaţă, caracterul şi reacţiile lui, „uneori mai domoale, alteori mai violente”, ca răspuns la evenimentele care-l afectau în mod deosebit. A rămas însă în permanenţă un om de acţiune, implicat în istoria politică a vremii care nu l-a cruţat.

Putem deschide o altă temă, care au fost principiile lui de viaţă şi cum a evaluat destinul lui Eminescu şi dacă poate fi Eminescu, în acest sens, un model pentru tinerii de astăzi?

În acea perioadă la Viena fiinţau mai multe societăţi studenţeşti româneşti: societatea „România” şi „Societatea literară ştiinţifică”. Acestea luptau între ele, pentru cooptarea de noi membri. De multe ori ei erau înscrişi cu mult înainte de a sosi la Viena. Astfel Eminescu şi Slavici au fost înscrişi în Societatea literar-ştiinţifică încă în februarie 1869.

Societatea academică „România Jună” era întemeiată prin stăruinţa patriotului bucovinean Alecu Hurmuzaki, prin unirea celor două societăţi studenţeşti anterioare „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică”. Această nouă societate avea membri din toate ţările locuite de români şi, în mod firesc, nu a existat de la bun început o unitate de vedere, fiecare impunându-şi un punct de vedere al său. Un motiv de neînţelegere era legat de ortografie. Studenţii erau împărţiţi în două grupe: un grup susţinea direcţia nouă, susţinută şi propagată de Titu Maiorescu prin „Convorbiri literare”, în fruntea acestui grup erau Eminescu şi Slavici, la care au aderat studenţii din România şi Bucovina, în afară de Ioniţă Bumbac. Cea mai mare parte a studenţilor din Regatul Ungariei „combătea cu cea mai mare înverşunare, scria Ştefanelli, direcţia nouă şi ortografia societăţii „Junimea” din Iaşi, numindu-i pe junimişti şi pe aderenţii lor lipsiţi de orice patriotism.

Conflictele acestea se resimţeau la toate întrunirile studenţeşti şi chiar la lucrările pregătitoare pentru serbarea comemorării lui Ştefan cel Mare ce avea să se ţină în anul 1871 la Putna. Se mai iviră în anul 1870 şi certuri din cauză că firma românească din Viena „Mureşianu şi Perlea” dispăruse cu banii adunaţi de „România Jună” pentru Serbarea de la Putna. Şi se discuta cu mare înfierbântare a cui este vina că banii au fost depuşi la această firmă şi că nu s-au luat măsuri de urmărire. „Conflictele dintre studenţii societăţii „România Jună” se resimţeau şi în alte cazuri, de exemplu, în şedinţele literare, dar şi cele sociale ale societăţii. Grupul căruia îi aparţinea Eminescu era mai puternic, pentru că avea mai mulţi aderenţi şi astfel concluziunile votate în şedinţă erau deocamdată în favoarea acestui grup şi astfel sub patronajul lui s-a făcut şi Serbarea de la Putna în vara anului 1871”. Eminescu a susţinut şi direcţia nouă în ortografie şi Serbarea de la Putna. În acest scop el a plecat la Cernăuţi de unde, împreună cu Pamfil Dan a dirijat pregătirile serbării. De la Cernăuţi a plecat la Putna, unde a luat parte activă la toate lucrările. Lui Eminescu i se datoreză multe în reuşita serbării.

Din cauza conflictelor, Eminescu venea rar la şedinţele societăţii. I se păreau neinteresante. Afirma: „Păcat de vreme, mă plictisesc. Membrii nu produc nimic original. Imitează pe studenţii nemţi fără să cugete că deprinderile acestora se sprijinesc pe o vechime istorică seculară şi că au rostul lor în vechimea de sute de ani de existenţă a Universităţii din Viena şi nu se potrivesc cu deprinderile românului şi nici nu se vor lipi vreodată de sufletul noastru”.

Studenţii din Bucovina au propus să organizeze nişte petreceri, fără însă de a se îndepărta de „România Jună”. Au propus să constituie după modelul vechilor aşezăminte ale neamului – „divanul domnesc” şi „obştească obicinuită adunare”. Au format divanul. Pe Pamfil l-au ales domn, Dan-vodă, iar pe O.Ţurcan – mitropolit, care făcuse studiile teologice la Cernăuţi, aleseseră şi boieri de divan. Restul studenţilor formau obşteasca adunare. La întrunirile divanului toţi erau obligaţi să vorbească în limbajul vechilor cronici şi se făcea mare haz de colegii care nu cunoşteau cronicile. Se citeau cărţi domneşti cu mult umor, petrecerile aveau un mare succes. Şi Eminescu fusese ales printre „boierii din divan”. Avea tânărul Eminescu harul de a-i uni în jurul său pe studenţii din toate teritoriile locuite de români: Bucovina, Transilvania, Ţările Române…

„Când a venit Eminescu la Viena, scria Ştefanelli, a căutat (…) întâi pe colegii săi de la Cernăuţi, pe care îi cunoştea încă din liceu, şi aflând în societatea acestora şi alţi studenţi din Bucovina cari studiase la liceul din Suceava, făcu şi cunoştinţa acestora astfel dintru început se mişca mai mult în cercul bucovinenilor, căci îl legau de ei amintirile din tinereţe, iar dragostea ce purta el pentru dulcea sa Bucovină unde petrecuse cea mai mare parte a fragedei sale copilării, se răsfrângea şi asupra fiilor Bucovinei, ce erau acum tovarăşii săi de traiu într-un mediu străin”. Acestea sunt doar câteva frânturi, depănate din memoria lui T. Ştefanelli şi I. Slavici despre perioada vieneză.

Foto (Adevărul) – Clădirea din Viena în care poetul Mihai Eminescu a locuit prima dată la începutul studiilor sale universitare