Centrul de Cercetări Istorice și Culturale Cernăuți ”CARTEA DURERII  – 1942”

”CARTEA DURERII  – 1942”   În anul 1942, în diverse locuri din nemărginitul Gulag stalinist, care se întindea de la râul Nipru până la Extremul Orient, părăseau această lume, în chinuri cristice, martirii neamului nostru. Alţi români, arestaţi de către autorităţile sovietice în 1940-1941 şi transferaţi în interiorul fostului imperiu bolşevic, erau condamnaţi la ani grei de suferinţă.

Chiar pe data de 1 ianuarie, în lagărul comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, se stinge din viaţă cernăuţeanul Gheorghe al lui Nicolae Cernuşcă, născut la 1909. Muncitorul a nimerit în mâinile călăilor stalinişti în ziua de 11 august 1940, fiind acuzat de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar din România”. Interogatoriile bestiale au durat 15 luni. Martirul va fi supus celor mai feroce metode de tortură sovietică. Când românul îşi dormea somnul de veci în pământul străin al Siberiei, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, pe data de 8 aprilie 1942, îl condamnă la moarte. În Uniunea Sovietică şi morţii, incluşi în categoria „duşmanilor poporului”, erau supuşi condamnărilor staliniste.

A doua zi, 2 ianuarie 1942, în locul exilului din regiunea Kemerovo a Federaţiei Ruse, trece în lumea celor drepţi ţăranca Saveta a lui Nicolae Scriculeac din orăşelul Noua Suliţă, născută la 1890, deportată în neagra străinătate, fiindcă era „soţia unui fost membru al unui partid contrarevoluţionar”. Împreună cu ea, apucă drumul calvarului soţul, Gheorghe al lui Ştefan Scriculeac, născut la 1884, neştiutor de carte, ţăran, şi copiii: Ion, născut la 1922; Elna, născută la 1926; conform hotărârii din 10 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS.

Pe data de 3 ianuarie, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Karaganda a Kazahstanului, se înalţă la ceruri Constantin al lui Andrei Negură, născut la 1891, fostul primar al satului Prelipcea (Prylypce) din fostul judeţ Cernăuţi al României. Fiind arestat în ziua de 21 iulie 1940 şi inclus în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”, va fi condamnat, la 7 aprilie 1941, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 5 ani de detenţie.

În cea de a patra zi a sângerosului an 1942, în locul exilului din regiunea Tomsk a Federaţiei Ruse, a închis ochii pentru totdeauna ţăranul Gheorghe al lui Ion Traciuc din Corovia, sat de lângă Cernăuţi, născut la 1881, neştiutor de carte, deportat în Siberia, conform hotărârii din 9 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei” sovietice. Împreună cu el, porneşte pe calea neîntoarcerii soţia, Elena a lui Alexei Traciuc, născută la 1893, care va muri în aceeaşi regiune Tomsk a Federaţiei Ruse, pe data de 6 iulie 1954. A rămas fiica lor, Domnica, născută la 1928, fără părinţi, singură, în ţinuturile îngheţului veşnic.

Tot pe data de 4 ianuarie, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Novosibirsk a Federaţiei Ruse, va trece la cele veşnice ţăranul Dumitru al lui Cosma Nimijanu din Tereblecea, născut la 1906, neştiutor de carte. Fiind arestat în ziua de 26 octombrie 1940 „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, pe data d 7 iunie 1941, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 5 ani de detenţie. Fratele său, Pintilei al lui Cosma Nimijanu, născut la 1898, tot în ziua de 26 octombrie 1940, a hotărât să treacă în Patria istorică şi să scape de teroarea bolşevică, instaurată pe meleagurile voievodale. Este şi el reţinut de grănicerii stalinişti şi condamnat tot la 5 ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională.

În aceeaşi zi de 4 ianuarie, într-un lagăr comunist de muncă corecţională din Republica Komi a Federaţiei Ruse, moare ţăranul Teodor al lui Lazăr Boacă, născut la 1889, în oraşul Storojineţ. Scumpa lui soţie, Maria, născută la 1895, împreună cu copiii: Aurora, născută la 1928; Olga, născută la 1929; Gheorghina, născută la 1934; Lazăr, născut în 1935; apucă, în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, la 14 iunie 1941, calea suferinţelor spre pustiul stepelor kazahe, unde fiul Lazăr îşi va găsi mormântul, în blestemata regiune Aktiubinsk a Kazahstanului, părăsind această lume plină de durere în 1943.

În ziua următoare, Mihai al lui Ion Manolică, născut la 1915, în localitatea Jira din judeţul Piatra Neamţ al României, locuitor al satului Cuciurul Mare din fostul raion Storojineţ, fiind arestat de către grănicerii sovietici pe data de 3 august 1940 „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”, este condamnat de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 8 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională. Tot 5 ani de lagăr va primi, în aceeaşi zi de 5 ianuarie, Caterina a lui Ion Morgoci din Broscăuţii Vechi, învăţătoare, cu studii medii de specialitate, care a dorit, la 31 iulie 1940, să părăsească acest ţinut mioritic, unde teroarea comunistă a fost ridicată la rangul de principiu. Nimereşte şi ea în mâinile grănicerilor bolşevici.

Pe data de 8 februarie 1941, ţăranul Ştefan al lui Florea Dăscăliuc din satul-martir Mahala, fostul raion Noua Suliţă, este ferecat în lanţuri de către reprezentanţii organelor sovietice de represalii. În ziua de 14 aprilie, acelaşi an, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. Peste 9 luni după anunţarea sentinţei, la 10 ianuarie 1942, românul, născut la 1901, a coborât în pământul străin al Federaţiei Ruse, stingându-se din viaţă în blestemata regiune Sverdlovsk. A luat cu el dorul neîmplinit al libertăţii şi chipul sfânt al Patriei străbune. Participând la evenimentul sângeros de la Lunca, din iarna lui 1941, martirul a devenit „trădător al patriei socialiste”, iar întreaga sa familie, în număr de şase persoane, conform hotărârii din 9 iunie, acelaşi an, a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, va porni spre întinsurile fără de sfârşit ale Siberiei de gheaţă.

Astfel, în prima decadă a lunii ianuarie a anului 1942, în lagărele staliniste de muncă corecţională din Republica Komi, din regiunile Sverdlovsk şi Novosibirsk ale Federaţiei Ruse, precum şi din regiunea Karaganda a Kazahstanului; în locurile de exil ale regiunilor Tomsk şi Kemerovo, Federaţia Rusă, şi-au pierdut viaţa şapte martiri, iar doi români, arestaţi în 1940 şi duşi în neagra străinătate, vor primi câte 5 ani de privare a libertăţii. Mai târziu, ei vor continua şirul martirilor trecuţi la cele veşnice, fiindcă chinurile românilor din blestematele lagăre sovietice erau insuportabile.

În ziua de 20 iunie 1941, reprezentanţii organelor staliniste de represalii îl arestează pe Teodor al lui Titus Curic din Ciudei, fostul raion Storojineţ. Tânărul avea 20 de ani şi poseda studii medii incomplete. Drept motiv pentru încătuşarea românului a servit un denunţ al iscoadelor bolşevice, în care se aducea la cunoştinţa Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS că bucovineanul „are intenţii să-şi trădeze patria”. În beciurile plne de groază ale cazematelor enkavediste încep interogatoriile şi tortura. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, deţinutul este transportat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă, unde chinul anchetelor staliniste au continuat. Sărmana lui inimă a rezistat până la 11 ianuarie 1942. În închisoarea nr. 2 din Turinul de Jos s-a stins steaua destinului acestui mândru fecior al Bucovinei.

Peste trei zile, la 14 ianuarie, tot în lagărul comunist din regiunea Sverdlovsk, se va opri inima altui român. Alexandru al lui Gheorghe Bacreu a văzut lumina soarelui în istoricul oraş Siret din România, la 1896. În perioada interbelică se stabileşte cu traiul în vechea capitală a Bucovinei. Pe data de 20 martie 1941, vizitându-şi rudele, care au rămas dincolo de sârma ghimpată, a hotărât să se întoarcă la Cernăuţi, fiindcă fiecare om revine la căsuţa lui. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici. Ţăranul va fi întemniţat în închisoarea din centrul regional şi anchetat cu cele mai drastice metode de tortură, fiind acuzat de „activitate de spionaj”. În Siberia s-a rupt firul vieţii sale.

La 15 ianuarie, două românce vor fi condamnate de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS la câte 5 ani de temniţă fiecare. În toamna lui 1940, când fuga bucovinenilor peste graniţa pusă de venetici a căpătat un caracter de masă, Aglaia a lui Ion Pitei, de 20 de ani, şi Valeria a lui Petru Scalat, născută la 1913, ambele cu studii medii incomplete, au hotărât să părăsească acest ţinut plin de durere şi să treacă în Patria libertăţii. Aceste cernăuţene, crescute în familii cu veşnicul sentiment al mândriei de neam şi apartenenţei la un trecut plin de glorie, educate în leagănul stimei şi al valorilor umane, au refuzat să se supună fărădelegilor bolşevice. În ziua de 26 octombrie, când meleagurile voievodale erau înveşmântate în arama toamnei, pornesc spre hotarul, care a despărţit frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. N-au avut norocul să-l treacă. Cu inimile sângerânde şi pline de durere s-au pomenit în împărăţia răului şi a crimei, îmbrăcând cămaşa muceniciei.

Martirul s-a născut la 1897, în Drobeta-Turnu Severin, frumosul oraş de la Dunăre, locul, unde „Dumnezeu a vrut să-şi arate oamenilor dărnicia”. Glorioasa istorie a acestui municipiu păstrează în ea urmele lui Traian, Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul. De aici, de la „Porţile de Fier”, când toate plaiurile se aflau într-o mândră şi mare Ţară, s-a pornit Grigore al lui Mihai Bezergheanu, cu sentimentul iubirii de neam, spre semeţele piscuri ale Carpaţilor, stabilindu-se cu traiul în oraşul de pe malul Prutului. Hoardele bolşevice l-au găsit în vechea capitală a Bucovinei. Înspăimântat de teroarea roşie, dezlănţuită de către „eliberatori”, care au adus pe voievodatele meleaguri „marea fericire stalinistă”, românul trăia cu speranţa de a se întoarce la locurile copilăriei sale, pline de legende şi unde gloria strămoşilor „a legat generaţie de generaţie, născând şi perpetuând sufletul românesc”. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, când fraţii bucovineni, dornici, ca şi el, de libertate, s-au îndreptat spre hotarul de la Lunca, olteanul s-a aflat alături de ei. Încătuşat de zbirii regimului totalitar, a fost supus la cele mai bestiale torturi şi la cele mai groaznice chinuri. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A rezistat fiul Olteniei până la data de 16 ianuarie 1942. În lagărul din Sverdlovsk a închis ochii pentru totdeauna acest martir al neamului românesc. „Frumosul Severin cu faţa la Dunăre”, unde „geografia a creat istorie”, a pierdut încă un fecior al său.

Tot în aceeaşi zi de 16 ianuarie, în acelaşi blestemat lagăr din Sverdlovsk, a murit şi bucovineanul Gheorghe al lui Teodor Nituşcă din Pătrăuţii de Sus, fostul raion Storojineţ. Martirul s-a născut în 1914, a obţinut studii medii incomplete. Pe data de 1 aprilie 1941, când întreaga suflare românească din Valea Siretului s-a adunat la Varniţa, pornind spre „Ţara din zare”, tânărul pătrăucean se afla în primele rânduri ale luptătorilor pentru idealul libertăţii. Nu l-a răpus glontele ucigaş al staliniştilor, dar va fi încătuşat la 2 aprilie şi aruncat în beciurile NKVD-ului din Hliboca. A suportat cu stoicism cele mai dureroase bătăi, fiindcă ştia că „în tot ceea ce înfăptuim măreţ se află prezenţa noastră în identitatea naţională, care este temelia fundamentală a neamului, răstignit pe cruce”. A pornit spre „Sălaşul străbunilor” cu demnitate, fiindcă a trăit cu demnitate şi curaj, lăsându-şi urmele vii şi grele pe pământul vetrei străbune.

La marea demonstraţie antisovietică de la Fântâna Albă, din ziua începutului de Prier, a participat şi Vasile al lui Manole Gavrilescu din Igeşti. Iscoadele bolşevice l-au ferecat în lanţuri pe data de 3 aprilie. Românul este dus în interiorul fostei Uniuni Sovietice, unde „durerea a plâns împreună cu el”. La 17 ianuarie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 10 ani de lagăr „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Rudele sale, în acea noapte infernală de 12 spre 13 iunie 1941, vor porni spre întinsurile nesfârşite ale stepelor pustii din Kazahstan. În blestemata regiune Aktiubinsk au rămas martirii Eufrosina şi Ion Gavrilescu.

Teroarea roşie, instaurată pe plaiurile mioritice, a lovit cu furie în clasele sociale considerate de către regimul totalitar ca purtătoare a valorilor societăţii burgheze. Victime ale politicii sângeroase au devenit ţăranii înstăriţi, foştii primari ai comunelor din ţinut, familiile care aveau rude înrolate în rândurile Armatei Române, negustorii, proprietarii diverselor întreprinderi, preoţii. În privinţa acestor „duşmani ai poporului”, legislaţia sovietică prevedea pedepse drastice, aplicate pe parcursul întregii perioade de dictatură bolşevică. După vizita ateului Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în fosta capitală a Bucovinei istorice şi după înflăcărata sa cuvântare în faţa cernăuţenilor, care a avut loc în oraşul Cernăuţi pe data de 4 iulie 1940, s-au intensificat persecuţiile împotriva slujitorilor altarului. În primul an de dominaţie a puterii staliniste, sub securea dezmăţului comunist au căzut zeci de preoţi români. Preoţilor întemniţaţi, bătuţi, schingiuiţi li s-a oferit moarte martirică prin îngheţare în Siberii de gheaţă, moarte fără mormânt şi fără cruce. Pe toţi i-a ucis gerul, foametea, tortura. Tănase al lui Ion Corbu, preotul din Tărăsăuţii Basarabiei, născut la 1885, a fost aruncat în închisoarea din Cernăuţi, în ziua de 30 mai 1941 „pentru agitaţie antisovietică”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi Uniunea RSS, este transferat în interiorul fostului imperiu stalinist, unde închide ochii pentru totdeauna la 21 ianuarie 1942. A murit în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk.

Ilarion al lui Gheorghe Mironescu şi-a făcut apariţia în această lume la 1898, în Vicovu de Sus din România. El s-a născut acolo, sus, la munte, unde oamenii primii întâlnesc falnicul răsărit de soare. Mai târziu, va fi cuprins de dorinţa să coboare la şes, stabilindu-se în frumosul oraş de la Prut. În ziua de 18 octombrie 1940, cuprins de nostalgia toamnei de aramă, se întorcea de la rudele sale, care au rămas să locuiască mai departe pe meleagurile pline de legende şi de gloria trecutului, pline de stimă pentru fiecare om. Este reţinut la trecerea frontierei şi transportat în Siberia. Interogatoriile au durat 14 luni. Pe data de 24 ianuarie 1942, autorităţile sovietice îl condamnă la 5 ani de lagăr „pentru trecerea ilegală a frontierei”.

În aceeaşi zi geroasă de 24 ianuarie, când Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamna pe românul Ilarion Mironescu din Vicovu de Sus la ani grei de suferinţă, în locul exilului din regiunea Tiumen a Federaţiei Ruse, se stingea din viaţă Maria a lui Nestor Rusnac din Berestea Basarabiei. Românca avea 83 de ani, când „eliberatorii” au scos-o cu forţa din casa ei, clădită din dragoste şi sudoare, şi aruncată în vagonul sovietic pentru vite. Bătrâna a devenit „duşman al poporului”, fiindcă „era mama unui membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Apucă drumul Siberiei cu Teodosia a lui Toader Rusnac, născută la 1880, care era soţia fostului membru al partidului, iar tânărul de 20 de ani, Constantin al lui Vasile Rusnac, era scumpul său fiu. Satrapii stalinişti s-au răfuit crunt cu ei.

Persecuţiile staliniste, îndreptate împotriva băştinaşilor din ţinutul mioritic, n-au luat sfârşit odată cu deportările în masă ale locuitorilor din actuala regiune Cernăuţi. Ele au continuat şi după 13 iunie 1941. Oamenii nevinovaţi vor fi duşi în neagra străinătate, părăsind baştina străbună şi tot ce-au avut mai drag şi scump. Ei au apucat drumul Gulagului bolşevic, îndurând chinuri feroce. După 22 iunie, când au început operaţiunile militare între România şi imperiul sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut Nicolae al lui Constantin Puşcaşu, născut la 1891, în pitorescul sat Hreaţca. Pe data de 23 iunie 1941 este arestat „pentru agitaţie antisovietică”. Supus bestialelor metode de tortură socialistă, a murit în ziua de 25 ianuarie 1942, în detenţie. A lăsat în urma sa frumosul sat şi codrii seculari ai Herţei, pământul sfinţit cu sângele strămoşilor, nestinsa candelă a memoriei.

În ziua de 27 ianuarie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS a condamnat la ani grei de temniţă 7 deţinuţi politici de origine română. Ei au fost arestaţi de către grănicerii sovietici în 1940-1941 şi acuzaţi de faptul că „au trecut ilegal frontiera de stat”. În numărul lor vor intra 3 ţărani, 2 muncitori şi 2 soldaţi ai Armatei Române. Trei osândiţi aveau studii medii incomplete, iar patru condamnaţi erau absolvenţi ai şcolii primare. Ţăranul Nicolae al lui Vasile Botezatu, s-a născut la 1923, în localitatea Oroftiana, fostul judeţ Dorohoi. Ţăranul Gheorghe al lui Petru Popescu a văzut pentru prima dată lumina zilei la 1924, în satul Straja, fostul judeţ Rădăuţi. Muncitorul Eugen al lui Carl Fecheta, a apărut în această lume la 1907, în localitatea Ursa, judeţul Prahova. Lăcătuşul Andrei al lui Ananie Cotiroagă s-a născut la 1921, în oraşul Bălţi, azi Republica Moldova. Sergentul Alexandru al lui Maxim Galiţ a venit pe lume la 1916, în localitatea Ciolacu Vechi din fostul judeţ Bălţi al Basarabiei. Toţi şase au primit câte 5 ani de privare a libertăţii. La graniţă a fost reţinut, pe data de 15 august 1940, şi al şaptelea osândit, ţăranul Teofil al lui Mihai Guţul din Rarancea (Ridkivţi), fostul raion Noua Suliţă, născut la 1907. Interogatoriile feroce au durat 17 luni. În aceeaşi zi de iarnă, 27 ianuarie, românul este condamnat la 10 ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională.

În a treia decadă a lunii iunie 1941, dictatura stalinistă a declanşat o luptă aprigă împotriva românilor din ţinut. Sub securea terorii bolşevice nimeresc nu numai reprezentanţii claselor considerate de către autorităţile comuniste de reprimare drept o piedică în procesul de realizare a construcţiei socialiste. „Duşmani ai poporului” sovietic devin toate păturile sociale, indiferent de situaţia ocupată în societatea cernăuţeană. Astfel, la 22 iunie este arestat Gheorghe al lui Petru Huţuleac. Românul locuia în vechea capitală a Bucovinei istorice, unde a văzut pentru prima dată zorii zilei la 1875. Cernăuţeanul nu ştia carte şi era portar. Bietul om va fi acuzat de „agitaţie antisovietică”. În beciurile închisorii din centrul regional este supus bătăilor cumplite, fiindcă după începerea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, în inimile acoliţilor „tătucului Stalin” s-a cuibărit o ură nemaipomenită faţă de tot ce-i românesc. Deţinutul va fi transportat în interiorul imperiului comunist, unde se stinge din viaţă la 29 ianuarie 1942. În închisoarea nr. 2 din Turinul de Jos, regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, a rămas mormântul acestui martir al neamului.

În istorica dimineaţă a zilei de 8 februarie 1941 sunt arestaţi doi fraţi, care au participat la evenimenrul sângeros de la Lunca. Ambii s-au născut în satul Mahala din actualul raion Cernăuţi. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, pe data de 14 aprilie, acelaşi an, îl condamnă pe ţăranul Martin al lui Constantin Magdalin, născut la 1914, la moarte „pentru trădarea patriei”. Sentinţa a fost executată în ziua de 22 iunie 1941. Fratele său, Ilie Magdalin, tot ţăran, care a apărut în această lume la 1904, este privat de libertate pe un termen de 10 ani şi porneşte spre blestemata regiune Sverdlovsk, în lagărul căreia îşi va găsi sfârşitul vieţii sale pline de chinuri. Departe de glia străbună, fără lumânare la căpătâi şi fără cruce, coboară în pământul îngheţat al străinătăţii la 31 ianuarie 1942. Cu preţul vieţii lor au plătit fraţii mahaleni veşnicul şi nemărginitul dor de libertate. Rudele acestor martiri vor porni spre întinsurile nesfârşite ale Siberiei, unde tatăl, Constantin al lui Ion Magdalin, născut la 1879, se va înălţa la ceruri, în ziua de 3 mai 1943. Din mândra familie de vrednici răzeşi români a rămas mama, Ana a lui Constantin Magdalin, şi fiica sa Maria.

Martirajul lunii ianuarie a anului 1942 este scris cu sânge în Cartea de istorie a neamului. În această lună cu viscole sălbatice şi geruri cumplite s-au stins din viaţă 16 români. Mormintele lor orfane au rămas în Republica Komi şi în regiunile Sverdlovsk, Novosibirsk, Kemerovo, Tomsk şi Tiumen ale Federaţiei Ruse; precum şi în regiunea Karaganda a Kazahstanului. 13 oameni de origine română vor fi condamnaţi de către autorităţile staliniste la ani grei de lagăr, primind de la 5 până la 10 ani de privare a libertăţii.

Petru GRIOR, directorul Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți